Ambele publicaţii s-au născut în contextul exploziei libertăţii de expresie generată de evenimentele din mai 1968 şi publicau editoriale acide la adresa sistemului instituţional ruginit, caricaturi şi benzi desenate satirice. Cei mai importanţi graficieni ai redacţiei erau, şi au rămas până astăzi, Wolinski, Cabu, Reiser, Willem.

George Wolinski, născut la Tunis în 1934, colaborează la revista lunară Hara Kiri, din 1961, publicând aici prima sa bandă desenată: La Reine de Pommes (adaptare după romanul poliţist cu acelaşi titlu al lui Chester Himes). Ulterior va publica numeroase caricaturi şi benzi desenate, în cele mai importante ziare şi reviste din Franţa: Liberation, L`Humanité, France Soir, Le Nouvel Observateur, Paris Match, Journal de Dimanche.  A semnat peste 70 de albume de benzi desenate şi a primit Marele Premiu pentru întreaga operă BD, în 2005, la  Festivalul Internaţional al Benzii Desenate de la Angouleme. În acelaşi an va primi şi Legiunea de Onoare din partea preşedintelui Franţei. 

În 2006 va publica albumul Carnets de Voyages (Carnete de călătorie) în care scrie (desenează), printre altele, şi despre sejurul său în România în 1971.

Cabu (Jean Cabut) s-a născut în 1938 şi a debutat cu caricaturi în 1953, în revista L`Union de Reims. Este cunoscut în lumea benzii desenaste în special pentru personajul său Le Grand Duduche, un licean cu capul în nori, veşnic îndrăgostit, ale cărui peripeţii apar în revista Pilote, din 1962. Ca şi caricaturist, colaborează la diverse ziare şi reviste, specializându-se în critica acerbă a francezului din clasa de mijloc, luând în colimator, cu obstinaţie, toate defectele acestuia.

Charlie Hebdo (botezat astfel ca un omagiu adus lui Charlie Brown, protagonistul seriei BD creată de americanul Charles M. Schultz – dar şi ca un a propos la Charles de Gaulle)  era ultimul bastion al satirei anti-sistem şi anti-clerical din Franţa. Având un  pronunţat caracter de stânga, publicaţia promova un ton polemic şi ireverenţios, revendicând dreptul la libertatea absolută de expresie.

Prima serie a revistei Charlie Hebdo a apărut între 1969-1981 (anul în care socialistul François Mitterand a ajuns preşedintele Franţei). În 1992 revista este resuscitată de către mai mulţi ziarişti şi caricaturişti.

Odată cu înflorirea fundamentalismului islamic, acesta devine ţinta predilectă a ziariştilor şi caricaturiştilor de la Charlie Hebdo, culminând cu publicarea, în 2006,  a caricaturilor daneze cu Profetul Mahomed. Redacţia este dată în judecată de către mai multe organizaţii musulmane franceze, dar câştigă în cele din urmă  procesul. Trebuie spus că personalităţi de seamă ale Franţei, din domeniul artistic dar şi cel politic (incluzând viitorii preşedinţi Nicolas Sarkozy şi François Hollande) au luat apărarea redacţiei Charlie Hebdo, invocând tradiţionala libertate de expresie a poporului francez.

În noiembrie 2011, după un număr special intitulat „Charia Hebdo”, redacţia a fost incendiată cu cocktailuri Molotov, din fericire fără victime. S-au primit numeroase ameninţări cu moartea şi, de atunci, redactorul-şef al revistei, Stéphane Charbonnier (îşi semna caricaturile Charb) era protejat în permanenţă de poliţie.

Acest lucru însă nu i-a folosit, el fiind asasinat în ziua de 7 ianuarie 2015, alături de alţi nouă colegi de redacţie, ziarişti şi caricaturişti.

Cu moartea lui Wolinski şi Cabu, Franţa pierde doi dintre cei mai incisivi caricaturişti ai săi, dar şi doi mari creatori de benzi desenate.

Sângerosul atentat de la redacţia revistei pariziene Charlie Hebdo reprezintă începutul sfârşitului libertăţii de expresie în Franţa, la mai bine de 200 de ani de la cucerirea acesteia, în stradă.  

Notă.

Nu pot să mă abţin să nu compar situaţia din Franţa cu cea din ţara noastră.

În România contemporană nu este nevoie de bombe şi pistoale mitralieră pentru a ucide minunata artă a caricaturii. Genialii desenatori de presă Vali Ivan (Adevărul), Bogdan Petry, Terente (Evenimentul Zilei), Costel Pătrăşcan (Academia Caţavencu) şi alţi câţiva sunt ultimii mohicani ai unei arte seculare, ucisă în prezent de indiferenţă. Asta în timp ce instituţii de stat, precum Institutul Cultural Român şi Administraţia Fondului Cultural Naţional, finanţează cu miliarde de lei auto-intitulaţi artişti (majoritatea grupaţi în jurul oengeului Jumătatea Plină) care „protestează” pe Facebook, cu caricaturi prost desenate şi glumiţe de doi bani, contra reprezentanţilor puterilor statului, în timp ce înfulecă cu linguroiul banii contribuabilului român (având  complicitatea funcţionarilor din instituţiile amintite).

Tristă ţară, dar ce popor vesel!

Surse: Dictionnaire Mondiale de la BD, de Patrick Gaumer, editura Larousse, Paris, 2010;  wikipedia.