Asasinarea lui Hollande. „Nu suntem lada de gunoi a damei Trierweiler. Suntem librari”

Carnasieri, cei 145 000 de mii de cumpărători, în 4 zile de la apariţie, ai cărţii lui Valérie Trierweiler, „Merci pour ce moment”.

Fosta parteneră de viaţă a lui François Hollande a împlîntat cuţitul asasin în spatele preşedintelui Franţei pentru a se răzbuna pe omul care a umilit-o cînd s-a sculat din patul ei şi s-a strecurat, aşa preşedinte cum e, să-i ducă amantei Julie Gayet croasante calde pe o motocicletă banalizată. Cîţiva librari sinucigaşi au spus nu.

Carnasieri cei 270 000 care aşteaptă noul tiraj, şi s-au înscris deja pe liste interminabile de aşteptare în librăriile Franţei (spre comparaţie, doar pentru un nume precum Amélie Nothomb editurile îndrăznesc aventura unui tiraj de 200 000). Curge sînge pentru toţi, din plin: pentru vampirii care se hrănesc cu urdorile din dormitorul preşedinţilor de ţară, pentru nefericirea legitimă a tuturor femeilor înşelate de la începutul lumii şi pînă astăzi, pentru hienele politice care se hrănesc cu cadavre de politicieni. Hollande nu va mai fi niciodată preşedinte. După ce femeia cu care preşedintele lor a împărţit pînă mai ieri dormitorul spune, rînjind preţ de-o frază, că preşedintele lor, al celor bătuţi de soartă, îi numeşte „des sans dents” („nişte fără dinţi”), nu, Hollande nu va mai fi niciodată preşedinte. Crima pasională a lui Valerie Trierweiler e un asasinat politic.

Înjunghiat la scenă deschisă, toată lumea aştepta de la Hollande strigătul de durere şi pirueta căderii, ca de sfîrşit de lume. Într-un interviu acordat revistei Le Nouvel Observateur, Francois Hollande îşi aminteşte de bunici, de croitorul modest din care se trage el însuşi, preşedintele de azi al uneia dintre cele mai puternice ţări din Europa şi din lume. „Sunt momente extrem de dificile ale vieţii mele. Şi ce aţi vrea să fac? Să-mi plîng de milă în faţa francezilor?” răspunde Hollande şi-şi face bagajul ca să plece poimîine, în Irak.

Vodeviluri din astea de mahala, care se petrec la etajele superioare ale instituţiilor simbolice, am mai văzut. Bill Clinton şi Monica Lewinsky, ce rating carnasier au mai făcut şi ei, la timpul lor. Nimic nou sub soarele cuplurilor, prezidenţiale, sau nu.

Uimitoare rămâne în această poveste viteza de reacţie a celor care ştiu ce ştim cu toţii – natura umană e bănoasă – dar îşi pun instantaneu în mişcare logistica necesară ca să scoată din asta un profit faraminos.

Şi cinic. Editorul Laurent Beccaria, care a pregătit cu cea mai mare discreţie scoaterea pe piaţa vampirilor a acestei cărţi indecente, ţinea ieri – alatăieri frumoase lecţii de morală editorială şi mediatică.

Aşa încît mă înclin, cu deferenţă, uimită, a doua oară. O mână de librari francezi independenţi  au recunoscut că da, ei au ales să piardă bani. „Noi vindem cărţi, nu hamburgheri”, şi-au scris pe vitrine, excedaţi de cumpărătorii lui Trierweiler. Un festival superb de afişe improvizate, cu amărăciune şi umor, cu inteligenţă, cu dispreţ poate, sinucigaş, în fond.

„Regrete. Nu mai avem  Trierweiler, dar ne-au rămas Balzac, Dumas, Maupassant, ETC.”

 „Suntem librari. Avem 11000 de cărţi în stoc. Nu suntem lada de gunoi a lui Trierweiler şi a lui Hollande.”

„Şi dacă aţi termina în sfîrşit volumul ăla de Nietzsche pe care nu l-aţi mai terminat niciodată?”

O picătură cicatrizantă, neputincioasă într-un ocean de sînge.