Apelul de seară, în Armata României, fără politicienii de ieri şi de azi

Scriu aceste rânduri după ce am parcurs, la volanul autoturismului personal, două sute de kilometri, din Capitala tuturor românilor, până la munţii de unde pot fi admirate: Ţara Românească, Transilvania, pământ în veci românesc, precum şi Moldova mutilată de Stalin, în urma perfidei înţelegeri, dintre Berlin şi Moscova. Avem o ţară frumoasă! Una cu câmpuri ale căror fascinante culori nu depind de iluziile trecătorilor conducători de la Bucureşti.

Dacă tot am amintit de conducători este cazul să precizez că unul dintre cei care au condus armata ţării noastre a împlinit azi o vărstă care invită şi la consultarea reperelor specifice numerologiei.

Asta pentru că aniversarea menţionată are drept reper cifra 6.

Conform unei surse, din lumea internauţilor,  cei marcaţi de numărul 6 au un mare simţ al compasiunii şi caută permanent sa fie in serviciul altora.

Asta în teorie, cum stăm în realitate?... 

Realitatea bate filmul propagandei, oricum ridicole, de la Bucureşti. 

Înainte de a explica această afirmaţie să ne reamintim câteva date, insignifiante pentru opinia publică, dar relevante, pentru cei cărora le pasă de soarta Forţelor Armate ale României, după decembrie 1989. 

Cu îngăduinţa dumneavoastră, ca simplu rezervist, vă propun, doar numai dacă vă permite timpul şi aveţi necesara dispoziţie, ca să trecem în revistă pe cei ce au avut onoarea şi şansa de a fi fost, după decembrie 1989, pe postul, de mare demnitate naţională, acela de şef al Statului Major General. 

Înainte de acest apel de seară, având în vedere ora postării, precizez că distinsul colonel Costinel Petrache, probabil cel mai imprevizibil redactor-şef al revistei GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ, revistă de teorie şi ştiinţă militară editată de Statul Major General - singurul corp de elită al armatei naţionale nepenetrat, încă, cel puţin conform unor surse demne de încredere, de ofiţeri acoperiţi ai altor servicii de intelligence, mioritice, publicaţia menţionată fiind acum condusă de cumpătatul colonel dr. Mircea Tănase - are meritul de a fi contribuit la realizarea unei fotografii unicat.

Cu şefii Statului Major General, cei de mai... ieri, în viaţă.

Lipsea tocmai cel în funcţie, din acea vreme, îmi scapă numele, tocmai pentru că îmi stăpânesc epitetele...

Reproduc din memorie.

Precizând că la momentul imortalizării acelei fotografii de familie, aici fiind vorba de familia militarilor de rang înalt, nu se afla acolo, nici nu avea cum, generalul-maior ing. Ştefan Guşă, care a condus Statul Major General de la  25 septembrie 1986 la 28 decembrie 1989.

Un general care era aşteptat, de militarii lucizi, pe micul ecran, nu doar să confirme schimbarea de regim, în decembrie 1989, ci şi o  perioadă, de câteva luni, acordată celor interesaţi să organizeze partide politice, în România democrată. 

Nu a fost să fie...

În stânga fotografiei, în costum civil se află, pe scaun - în sala impunătoare a Cercului Militar Naţional, devenită, când vor muşchii unor politicieni... cadrul de imortalizare a evoluţiilor caraghioase, ale unor impotenţi politici dâmboviţeni -, cel ce a trecut la cele veşnice, Ion Coman,  care a condus statul major al armatei de la 29 noiembrie 1974, la 16 iunie 1976, fiind ulterior implicat în evenimentele din decembrie 1989, urmarea ştiută fiind aceea că a fost apoi judecat şi condamnat, pentru că nu a făcut un pas înapoi, ca Iulian Vlad, acest simplu cetăţean şi azi bine mersi.

La mijlocul celor aşezaţi pe fotoliile cuvenite se afla generalul de armată Ion Tutoveanu, care a condus armata ţării de la  de la 26 aprilie 1954, la 15 iunie 1965, cu o demnitate memorabilă, în condiţiile în care a fost unul dintre cei mai verticali ofiţeri ai organismului militar românesc, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Şi afirmaţia mea nu se bazează pe surse îndoielnice, computerizate, ci pe dialoguri cu camarazi în viaţă, militari care au învăţat de la generalul Tutoveanu capacitatea de a exprima un nuanţat NU faţă de aberaţiile unor trecători decidenţi, momentan pe funcţii ierarhice teoretic superioare. 

Şi Tutoveanu a trecut la cele veşnice... 

În dreapta fotografiei, tot pe scaun, se afla generalul de armată Vasile Ionel, care  a comandat statul major de la 29 decembrie 1989, la 2 mai 1991.

Eram, ca simplu ofiţer, în sala mare de la Ministerul Apărării Naţionale, când am asistat la solicitarea, evident formală, a ministrului Victor Atanasie Stănculescu, ca Vasile Ionel să fie acceptat, voba vine, de cei prezenţi, ca noul şef al Statului Major.

Asistenţa a înţeles că era voinţa celui care îi luase locul lui Nicolae Ceauşescu, surâzătorul Ion Iliescu.

În mod paradoxal, Iliescu a dorit un om de încredere, în postul menţionat, precum Vasile Ionel, pentru că i-a fost mereu teamă că va fi înlăturat de generalul Stănculescu, care va reinstaura apoi monarhia, în România. Dar acest aspect ţine de o altă filă de istorie viitoare, evident nemăsluită...

Vasile Ionel, cu chipul tot mai pământiu, aşa cum era la înmormântarea generalului Mihail Popescu, a trecut şi el, recent, la cele veşnice.

Sigur că fotografia menţionată este doar un pretext jurnalistic.

Unul menit a vă informa sau a vă reaminti şi pe următorii aflaţi pe lista şefilor Statului Major General.

Cum este cazul generalului Dumitru Cioflină, care a condus armata ţării între 3 mai 1991 şi 22 ianuarie 1997.

Şi care atât pe mine, cât şi pe camarazii alături de care mă aflam în Statele Unite, m-a surprins atunci când a aterizat la Fort Polk, cu un elicopter american, purtând, pentru prima oară, ceea ce a devenit azi o normalitate în armata naţională, boneta cu însemnul de general. 

Am avut apoi şansa unor dialoguri ulterioare cu încă nedecriptatul general - nu discut aici alte evoluţii ulterioare - în care îmi mărturisea preocuparea ca un anumit ministru al apărării să se limiteze la simpla parcurgere legală a mapei cu corespondenţă.

În traducere liberă, clubul Dinamo controla deja clubul Steaua...

Generalului Cioflină i-a urmat  cerebralul Constantin Degeratu, care a fost la comanda Forţelor Armate Române, de la 22 ianuarie 1997, la 15 februarie 2000.

Generalul Degeratu este singurul şef al Statului Major General care a fost ulterior consilier prezidenţial la doi şefi de stat autohtoni.

El a tăiat firul roşu, telefonic, care lega Cotroceni... de Kremlin.

Şi este vocea cea mai autorizată, care a avertizat, din primăvara anului trecut, de probabila evoluţie, din păcate confirmată de viaţă, a evenimentelor din Ucraina. 

I-a urmat, la conducerea Statului Major General, cel ce a împlinit azi 66 de ani, generalul Mircea Chelaru, care a condus Forţele Armate Române de la 15 februarie la 31 octombrie 2000.

Mircea Chelaru a persiflat, cu nimerite cuvinte, aroganţa imperială răsăriteană.

Mircea Chelaru a fost primit, cu onorurile cuvenite unui şef de stat, la Pentagon.

Mircea Chelaru a fost un lup singuratic, într-o Românie dezinformată, bagatelizată, voit vulgarizată, context în care afirmaţiile sale publice erau atipice şi sancţionabile politic. 

După el, la conducerea Statului Major General au mai urmat cinci generali: Mihail Eugen Popescu, cel mai popular general al Armatei României, care a condus, cu drag de oameni, Statul Major General,  de la 31 octombrie 2000, la 25 octombrie 2004; Eugen Bădălan, victimă a unui troc între Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria, lăsat la comanda armatei de la 25 octombrie 2004, la 13 septembrie 2006 şi...

Şi următorii trei şefi ai armatei, inclusiv cel de azi, nu merită a fi menţionaţi, pentru că nu au fost decât expresia dorinţei de a nu supăra clasa politică aparent conducătoare. 

Armata nu mai are o voce.

Doar imagini precum aceea recentă, în care sapă la un brad, ce va fi frumos de Crăciun, secretarul general al NATO, cu fruntea ridicată, amuzat de momentul inedit, şeful statului român, dornic să fie la înălţimea exigenţelor şefului său de cabinet, prezent la locul faptei, premierul trecător, care crede că pensionarii militari uită cum a primit gradele de general, toate la apelul de seară, şi ministrul apărării, verificând vigilent dacă se vede... efortul său.

Mircea Chelaru nu lucrează nici la NATO, nu va fi premier, nici ministru al apărării, dar, ca şi Avram Iancu, umblă, pe unde este chemat, prin ţară.

Şi când vorbeşte, asistenţa amuţeşte.

Nu aş fi scris aceste rânduri dacă tatăl meu, care a comandat brigada de grăniceri de la sudul României, nu mi-ar fi atras atenţia, când era în viaţă, octogenar, tot cu gradul de general, că pentru catargul ridicat în faţa Cercului Militar Naţional, pe care flutură liber Tricolorul României, generalul Mircea Chelaru, cu luminile şi furtunile sale, merită respectul naţiunii.

La mulţi ani, domnule general, susţinător al Drapelului Naţional.