Alegerile din UK: falimentul sondajelor şi analizelor politice

Conservatorii au obţinut o majoritate în Parlament care nu părea posibilă nici măcar în glumă. Şi asta nu din cauza umorului britanic.

Noaptea de 7 spre 8 Mai a produs un şoc enorm în politica britanică. Conservatorii au câştigat alegerile împotriva tuturor aşteptărilor, Laburiştii au suferit o înfrângere ruşinoasă, Liberal-Democraţii s-au prăbuşit aproape complet, „insurgenţii“ UKIP şi cei Verzi abia au intrat in Parlament cu cate un loc fiecare, iar Nationalistii Scotieni au curatat Scotia de toti parlamentarii Laburisti in afara de unul (Scotia era de decenii un fief Laburist). Din toate acestea, numai ultimul aspect a fost corect anticipat de sondajele pre-electorale. Consensul general, care a persistat in cursul intregii campani, era ca o noua coalitie e inevitabila si ca Ed Miliband (de acum fostul lider Laburist) are sanse reale sa ajunga prim-ministru prin negocieri politice chiar daca Tories (Conservatorii) ar obtine mai multe locuri decat partidul Laburist (ceea ce ar fi fost o performanta remarcabila). Iar cand David Cameron a insistat in campanie ca lupta pentru o majoritate (nu doar un rezultat mai bun ca Laburistii), nimeni – dar nimeni – nu credea ca vorbeste serios. Mai mult ca sigur ca nici el nu era convins. Dar ne-am trezit pe 8 dimineata exact cu acea majoritate.

Povestea principala a acestor alegeri a fost insasi surpriza produsa: cum au putut practic toate agentiile de sondaj si toti analistii politici (si de partid) sa se insele atat de mult (chiar complet)?

Explicatiile post-facto deja abunda: ori votantii Conservatori ‘timizi’ (care nu admit in sondajele de opinie ca ar vota Tory, intrucat mai exista inca un fel de stigma sociala in jurul partidului datorata originilor sale ‘elitiste’); ori cateva miscari tactice foarte bune ale Conservatorilor in ultimile zile ale campaniei (cum ar fi concentrarea pe pericolul unei aliante post-electorale intre Laburisti si Nationalistii Scotieni); ori o masa critica de votanti care s-au decis in ultima clipa (ne-observati de sondaje), impresionati mai mult de ‘sprintul’ (si spiritul!) Conservatorilor pe ultima suta de metri decat de gafele lui Miliband. Motivele pentru care votul s-a dus intr-o parte si nu in cealalta sunt relativ usor de gasit odata ce stim rezultatul.

Insa tot nu se poate trece peste faptul ca practic toata lumea a interpretat atat de gresit sentimentul national. Cativa observatori foarte informati si hiper-conectati la situatia din teren au reusit intr-adevar sa simta semnalele corecte, dar numai in ultimile zile ale campaniei, si nu la aceasta scara.

Aceasta este o lectie imensa pentru politica in secolul 21, cand intr-o era cu munti de informatie si date la dispozitie, precum si cu armate de comentatori, experti si analisti, ne-am astepta la mai multa – nu mai putina – acuratete in predictii. Insa exact asta obtinem: surprize la scara din ce in ce mai impresionanta, nu numai in politica dar si in general (in afacerile internationale de exemplu).

Sunt intrebari importante de pus in legatura cu felul in care aceasta epoca am ajuns sa ne ‘externalizam’ gandirea proprie catre ‘comentariatul’ global, blogosfera si un vartej de ‘date’ care de multe ori nu inseamna nimic sau pe care nimeni nu le intelege. Izboarele analizei politice au devenit din ce in ce mai artificiale si detasate de realitate. Agentiile de sondaj din UK deja si-au pus cenusa in cap si urmeaza sa faca o ‘ancheta’ sa inteleaga de ce au obtinut asemenea erori. Poate intr-adevar metodologia n-a tinut pasul cu felul in care oamenii au inceput sa gandeasca (sau sa nu gandeasca) in societatea informationala. Dar raspunsurile nu vor veni usor.

Putini comentatori se obosesc sa mearga in lumea reala si chiar sa discute cu oameni reali, pe teren. O buna ilustrare e campania din Watford, un colegiu electoral din nordul zonei extinse a Londrei. Conservatorii aparau o majoritate mica obtinuta la alegerile din 2010, in jur de 2000 de voturi, iar pericolul principal era considerat (in sondaje si in analize) candidata Liberal-Democrata care era primar in Watford de 12 ani si acum facea pasul spre Parlament. Insa o activista locala, care era si singurul consilier Tory in consiliul local, era convisa din ce vedea zi de zi ca Liberal-Democratii vor iesi pe locul trei si ca Laburistii sunt mai periculosi (dar nu vor reusi sa castige). A avut dreptate, iar acest gen de dinamica locala se intampla de multe ori ‘sub radar’, chiar si in timpurile Facebook-ului. Evident, efectele sunt cumulative la nivel national.

Poate un raspuns la aceste intrebari este sa mai dam o (ultima?) sansa bunului simt intelectual si propriei analize directe. E extraordinar ca atata drama si energie politica a fost necesara in UK ca sa valideze trei lucruri de bun-simt, simple si clare: (1) faptul ca Miliband este intr-adevar un ‘lider’ slab (unii are spune chiar ‘mascarici’); (2) faptul ca intr-adevar guvernul lui Cameron chiar a redresat si relansat economia (numai in Yorkshire, echivalentul administrativ al unui judet romanesc, s-au creat in 2010-2015 mai multe joburi decat in toata Franta); si (3) faptul ca (1) si (2) au o importanta primordiala pentru votantul de rand. Insa o intreaga industrie media si politica, de stanga, a incercat sa nege toate aceste lucruri evidente si sa explice tuturor cat de prost merge totul. Pierduti printre ‘copacii’ diverselor dezbateri si argumente punctuale (dar semifalse) pe diferite politice, si inundati de sondaje calate pe aceste dezbateri, analistii n-au mai vazut ‘padurea’ sentimentului general.

In fine, Conservatorii au mai avut ceva de partea lor in afara de un lider mai bun si de credibilitate economica: un foarte eficient sef de campanie, Lynton Crosby. Pe langa coordonarea strategica si tactica, probabil cel mai important aport al lui Crosby la acest succes a fost tocmai faptul ca nu a crezut in sondaje si ca a imprimat mult sange rece intregii campanii (si guvernari). Conservatorii si-au tinut cumpatul, au fost disciplinati si au ramas pe mesaj cu o constanta uimitoare, refuzand sa ‘sara’ pe diverse aparente valuri de opinie.

Insa in urmatorii cinci ani vor avea de infruntat nu valuri, ci furtuni in toata regula – si pe mama tuturor uraganelor politice: referendumul pentru iesirea (sau ramanerea) in UE, in 2017. Deviza va ramane probabil aceeasi: Keep calm and carry on!