Adăpost în loc de lecţii: eforturile unui director de şcoală din Lviv care vrea să ajute

Sala de sport a şcolii germano-ucrainene din Lviv, adăpost în special pentru bărbaţii fugiţi din zonele atacate de soldaţii ruşi

Războiul a început în timpul vacanţei. De atunci, la şcoala germano-ucraineană din Lviv au venit doar refugiaţi. Iar orele se ţin online.

Un steag ucrainean flutură la intrarea în şcoala germano-ucraineană din Lviv. Directorul Ivan Lozenko ne întâmpină cu un zâmbet larg. "Când a început războiul, copiii erau încă în vacanţa de iarnă”, explică Lozenko. ”Iar de atunci nu s-au mai întors. Încă din timpul pandemiei am folosit platforme digitale de învăţare. Acum, când jumătate dintre studenţii noştri sunt în străinătate, am trecut complet la învăţământul la distanţă”. 

Ucraina: Întoarcerea la război

De la începutul războiului, aproximativ 5,5 milioane de persoane au părăsit Ucraina, iar alte 7,7 milioane au devenit persoane strămutate în interiorul ţării. Printre ele se numără mulţi bărbaţi care nu au voie să părăsească ţara pentru a putea fi înrolaţi, dacă este nevoie, în armată.

Încă de la început, Lozenko şi-a propus să nu lase şcoala de izbelişte şi a transformat-o într-un adăpost pentru compatrioţii care veneau din zonele cele mai afectate ale Ucrainei în Lvivul relativ liniştit.

Saltele în sala de sport

Tanc rusesc distrus în apropiere de Kiev

”Guvernul nostru ne-a cerut tuturor să ajutăm cât de mult putem”, spune Lozenko. ”Nu avem prea multe de oferit, dar cel puţin cei care au nevoie de ajutor au un loc de dormit, ceva de mâncare şi instalaţii sanitare”. În acest fel, împreună cu părinţi, profesori şi alţi voluntari, Lozenko a ajutat aproximativ 200 de persoane de la sfârşitul lunii februarie.

Directorul ne conduce printr-un labirint de coridoare până când ajungem în sala de sport a şcolii. Zeci de saltele zac aici una lângă alta, în vreme ce lumina soarelui străpunge rufele puse la uscat pe o plasă de volei. Un portret al poetului naţional Taras Şevcenko, ca un martor mut, scrutează sala. Sacii de plastic cu câteva obiecte personale indică locurile de dormit ocupate. 

Mai întâi fuga, apoi armata

Câţiva bărbaţi îşi iau micul dejun în tăcere. Unul dintre ei este Olexandr, un bărbat de vârstă mijlocie din apropiere de Harkov, al doilea oraş ca mărime al ţării: ”Locuim în nord, în partea oraşului care dă spre Rusia. De când a început războiul, bombele au lovit acolo în fiecare zi. Aproape toată lumea a părăsit cartierul”.

Olexandr din Harkov vrea să se înroleze în armată

Aş dori să mă înrolez în armată, spune el. Pentru asta, va trebui mai întâi să treacă un test medical. Iar apoi? ”Nu am pregătire militară, probabil că mă vor instrui câteva luni mai întâi”, presupune Olexandr. 

Şanse de supravieţuire 50:50

Volodimir, în vârstă de 80 de ani, nu a avut nici el încotro şi a fugit din casa sa. Este originar din Demidiv, un sat de lângă Kiev. Când trupele ruseşti s-au apropiat, locuitorii au ajutat armata ucraineană să distrugă podurile şi să deschidă ecluzele barajului pentru a inunda zonele şi a îngreuna înaintarea atacatorilor. Barajul aşa-numitei ”Mări a Kievului”, un imens rezervor de apă din Nipru, la nord de Kiev, este unul dintre cele mai lungi din lume.

Volodimir este parţial paralizat ca urmare a unui atac cerebral şi îi este greu să vorbească. Printre puţinele lucruri pe care le-a luat cu el când a fugit a fost şi un indicator cu ajutorul căruia putea să le explice oamenilor situaţia sa şi să le ceară ajutorul pentru a scăpa. A plecat în clipa în care ruşii i-au înconjurat satul: ”Am mers de-a lungul barajului, pe un drum pe care trupele noastre îl aruncaseră în aer. Şansele noastre să scăpăm cu viaţă erau de 50:50”. 

Perspectiva unei minime sfere private 

În pofida paraliziei sale parţiale, ca urmare a atacului cerbral, Volodimir a reuşit să scape de soldaţii ruşi

Volodimir a trecut teafăr de primul punct de control rusesc, dar a fost oprit la al doilea: ”Soldaţii ruşi m-au întrebat ce am la mine. Nu aveam nimic, cu excepţia telefonului meu mobil, pe care mi l-au luat. Apoi am ajuns la un pod care fusese aruncat în aer. Cumva am reuşit să traversăm iar acolo ne aşteptau soldaţii noştri cu un autobuz. Ei ne-au dus la o gară unde, din fericire, am prins un tren pentru a ajunge aici”, spune bărbatul, strângându-şi bine în braţe punga de plastic. Deocamdată se află în siguranţă în Lviv, dar fără alte perspective în afară de existenţa în sala de sport a şcolii. 

Volodimir, lovit de un atac cerebral, a reuşit totuşi să scape de ocupanţii ruşi

Mai cu seamă oamenilor precum Volodimir, directorul Lozenko ar dori să ofere puţin mai mult confort: ”Ştiu că nu este mult, dar sperăm că în curând vom putea măcar să atârnăm perdele între paturi, pentru ca oaspeţii noştri să aibă măcar puţină intimitate”, spune el.

Nici căţeluşa Micki nu a fost scutită de traumele războiului

Directorul ne duce într-o altă parte a şcolii, pentru a ne prezenta un invitat special: Micki. Câinele le aparţine lui Mihail şi cumnatului său Denis. Tremuratul necontrolat al animalului îţi oferă o idee despre clipele prin care a trecut familia.

Evadare din Bucea

Ei au fugit din Bucea în urmă cu câteva săptămâni, relatează Mihail şi Denis. Cele două soţii şi fiica lor sunt acum în siguranţă în sudul Germaniei, spune Denis, amintindu-şi de noaptea de 28 februarie, când soldaţii ruşi au bătut la uşă, au percheziţionat apartamentul, i-au distrus telefonul mobil şi i-au furat laptopurile. ”Apoi m-au dus într-o biserică şi mi-au spus să nu ies înainte de răsăritul soarelui. M-au închis cu doi soldaţi ucraineni. În timpul nopţii şi-au stabilit poziţiile, inclusiv artileria”. 

Căţeluşa Micki pare şi ea traumatizată de experienţele din Bucea

Denis la adăpostul organizat în şcoală

Ceea ce s-a văzut la televizor, spune Denis, este doar o mică parte din ceea ce s-a întâmplat cu adevărat: ”Totul este distrus, întreaga infrastructură. Erau civili morţi peste tot, dar şi cadavre de soldaţi ruşi”. 

Odată ajunşi în Lviv, Denis şi Mihail au început să ajute alte persoane strămutate. La fel ca toţi cei care au reuşit să scape, chiar dacă eu pierdut tot ce aveau, ei se consideră totuşi norocoşi că au scăpat cu viaţă. Din nefericire, şi ei, la fel ca toţi oamenii care au fugit din Ucraina, sunt frământaţi de incertitudini, pentru că nimeni nu le poate spune dacă şi când se vor putea întoarce acasă.

Emmanuelle Chaze - Deutsche Welle