Οχι

Referendumul convocat de Alexis Ţipras pentru 5 iulie nu a fost anunţat decât cu zece zile înainte. Asta e ceva ieşit din comun. În general, asemenea consultări au nevoie de mai mult timp pentru a fi pregătite.

Ştia asta, de pildă, un alt premier grec, Georgios Papandreu, care a propus şi el, în octombrie 2011, organizarea unui referendum, pentru a aproba planul de salvare financiară propus în acel moment ţării sale. Dar data acestuia fusese fixată la o lună după anunţ, aşa încât, în principiu, ar fi fost vreme pentru informare. Papandreu a renunţat, însă, după patru zile: Merkel şi Sarkozy i-au explicat ce riscuri îşi asumă, forţând o alegere între euro şi întoarcerea la drahmă.

Pe de altă parte, experienţa Greciei în materie de referendum e una specială. Până la cel de zilele trecute, cetăţenii săi au fost chemaţi să se pronunţe de şapte ori printr-o astfel de procedură. Toate consultările s-au ţinut între 1920 şi 1974. De fiecare dată, fusese vorba despre opţiuni majore, referitoare la regimul politic: s-a pus la vot revenirea pe tron a unui rege, trecerea la republică sau validarea unor Constituţii. Victoria a fost, de fiecare dată, de partea organizatorilor, care au obţinut între 68 şi 99 la sută din voturi în favoarea propunerii făcute. Înainte de intrarea în epoca aventurilor financiare, grecii s-au mai gândit la referendum doar în 1978, când premier era Karamanlis: s-a propus atunci, în baza articolului 44.2 din Constituţie, ca toţi cetăţenii să decidă prin vot menţinerea bazelor americane, dar proiectul a fost abandonat.

Articolul cu pricina e cel care îngăduie să se ţină un referendum pentru „probleme naţionale de mare însemnătate” şi el a fost invocat ca bază legală şi acum, de către primul ministru Ţipras. Socialiştii de la PASOK au susţinut că e vorba, de fapt, despre o chestiune de ordin fiscal, pe care Constituţia n-o îngăduie, dar judecătorii nu le-au dat dreptate. Dar care a fost întrebarea? În traducere, ea ar suna cam aşa: „Ar trebui acceptată propunerea formulată către Eurogrup, pe 25 iunie, de Comisia Europeană, de Banca Centrală Europeană şi de Fondul Monetar Internaţional?”. Pe buletin, au figurat şi numele – transcrise în engleză şi traduse în greceşte – ale celor două părţi ale propuneri făcute de Troica CE-BCE-FMI: „Reforms for the completion of the current program and beyond” şi „Preliminary debt sustainability analysis”. Întrebarea este neclară, au spus experţii de la Comisia de la Veneţia. Adevărul e că documentele cu pricina au 45 de pagini şi au fost disponibile în greceşte cu doar trei zile înainte de scrutin. Cum textul foloseşte toate formulele dragi birocraţiei de la Bruxelles, caricaturiştii au fost nemiloşi: într-un desen dintr-o gazetă, o băbuţă o întreba pe alta „cum e cu VAT rise?”, iar răspunsul acesteia era „nu ştiu, am ajuns doar la tax retirement funds”.

În schimb, Comisia Europeană nu a glumit. Ea a precizat că întrebarea formulată de Ţipras face referire la un document caduc. Cu toate acestea, Jean-Claude Juncker a cerut public grecilor să voteze „da”. El a explicat că a fost dezamăgit de felul neserios în care au negociat reprezentanţii guvernului de la Atena şi s-a arătat foarte sceptic în privinţa capacităţii acestora de a organiza, într-un timp atât de scurt, consultarea în toate insulele greceşti. Guvernul a făcut campanie pentru „nu” – „οχι”, în greacă –, plasând, de altfel, acest răspuns ca primă opţiune pe buletinul de vot. Nu e ceva nou să cauţi să influenţezi opinia alegătorilor prin semne sau aranjamente grafice speciale. De pildă, Pinochet a pus şi el, la referendumul din 1978, un steag chilian în dreptul răspunsului care-i era favorabil şi un pătrat negru pentru cealaltă variantă.

Dezbaterile, deşi n-au durat decât o săptămână, au fost intense în toată Uniunea. Dar confuzia a rămas foarte mare. Nu a fost clar nici care a fost intenţia lui Ţipras – chiar a vrut să-i consulte pe greci? sau doar să amâne o decizie? e un sinucigaş? sau un aventurier? – , n-a fost clar nici ce va urma după referendum. Singurele certitudini au fost sistarea negocierilor şi exagerările de genul „Europa nu e un bancomat pentru grecii leneşi” sau, invers, „Ţipras a redat demnitatea popoarelor”. Deşi implicarea vocilor europene în dezbatere a făcut ca referendumul să semene, în primele momente după anunţarea lui, mai degrabă cu cele care au avut loc pentru aderarea la Uniune decât cu unul clasic, după intrarea Greciei în incapacitate de plată, dominantă a fost dimensiunea tehnic-financiară a deciziei. Greu de stabilit cine ce a înţeles.

La urne, a ieşit cum a vrut Ţipras: οχι – 62%. Grecii nu au întrerupt, deci, tradiţia validării propunerii făcute de iniţiatorul consultării. Dar, de data asta, rezultatul e relevant şi-n afara Eladei. Tare mă tem ca victoria de la Atena să nu fie un eşec la Bruxelles.