Sub binecuvântarea şi cu ajutorul stupefiant de important militar al SUA, Arabia Saudită este desemnată în modul cel mai vizibil şi solemn aliatul strategic vital al SUA în regiune şi, ca atare, preia, informal, dar sigur, conducerea ofensivei împotriva a ceea ce Iranul reprezintă ca primejdie regională şi mondială pentru pacea lumii

Arabia Saudită devine astfel, pe mâna americanilor, liderul incontestabil al întregii lumi sunite care, acum, după sute de ani, s-ar putea angaja într-o acţiune decisivă în războiul interconfesional care o opune cu îndârjire şi violenţă maximă, adversarilor tradiţionali, şiiţi al căror principal spaţiu de existenţă actual este Iranul. 

În plus, mai asistăm, poate nu încă de jure dar, cu siguranţă, de facto, la îngroparea acordului internaţional privind capacităţile nucleare ale Iranului, acel acord descris de Trump în campania sa electorală drept o greşeală uriaşă...Context în care asistăm şi la o premieră cu un simbolism aparte căci, iată, în momentul în care SUA pun bazele unei restructurări fundamentale ale jocurilor de putere în Orientul Apropiat, aliaţii săi din NATO (mă gândesc aici în primul rând la ţările cu interese istorice directe în zonă adică Franţa, Marea Britanie şi Germania), de altfel angajate până acum în coaliţia împotriva terorismului, au lipsit complet din raţionament şi nici nu au fost evocate în vreun fel.

Este o încheiere a unui ciclu istoric început odată cu Marea Revoltă Arabă şi promisiunea făcută dinastiei prinţilor saudiţi de a putea unifica şi controla întreaga lume arabă? Un atac militar asupra Iranului ar putea avea drept consecinţă redesenări ale teritoriilor existente, caz în care sunt puse sub semnul întrebării absolut toate tratatele internaţionale şi, foarte important, ducând la eliminarea din ecuaţie a vechilor garanţi (puterile occidentale europene) dar şi a Federaţiei Ruse care şi-ar vedea astfel închise visurile istorice de a avea acces pe culoarul iranian către zona strategică a Golfului şi, mai departe, către "mările calde"?

Dar, acum, poate cea mai importantă întrebare, în imediat, este să ştim de ce anume este urgentă nevoie ca americanii să trimită în zonă echipamentele militare de înalt nivel tehnologic deja anunţate, acoperind absolut toate categoriile de arme necesare unui război convenţional.

Aveţi aici posibilitatea de a accesa un raport militar aprofundat realizat de Anthony H.Cordesman şi Abdullah Toukan de la CSIS (Center for Strategic International Studies) , o excelentă analiză comparativă exhaustivă a capacităţilor militare ale Iranului şi ţărilor din regiune, totul gândit în perspectiva unei confruntări pe mai multe nivele de intenstitate. Să o punem în contextul unei alte analize, extrem de sugestive, făcute de cei de la The American Interest privind forţa armată a Iranului în contextul relaţiei tensionate, din ce în ce mai dure, cu Arabia Saudită şi a zonelor lor de influenţă în regiune:

"Conflictele tip proxy wars între Arabia Saudită şi Iran au continuat nestingherite în 2016, iar în acest an, până acum, Iranul a preluat conducerea. Arabia Saudită rămâne o putere formidabilă, dar Iranul a trecut în frunte pe durata ultimelor 12 luni. În 2016, aliaţii Iranului au fost în ofensivă peste tot în Orientul Apropiat, iar "Semiluna şiită" pare să fie un concept mai aproape ca oricând de realitate. În Liban, Teheranul s-a bucurat de puterea în creştere a Hezbollah şi de alegerea lui Michel Aoun, un apropiat al şiiţilor, în timp de, supăraţi, suniţii au tăiat ajutoarele, semn al scăderii influenţei lor în zonă. În Siria, miliţiile şiite au ajutat la recâştigarea oraşului Alep şi înclină balanţa în favoarea lui Assad. Iranul câştigă influenţă şi în Irak, Cel mai îngrijorător, din perspectivă saudită, a fost cursul evenimentelor din Yemen. Rebelii Houti sprijiniţi de iranieni au câştigat o serie de lupte cu forţele guvernului care este sprijhinit de saudiţi, într-un război civil care deja a produs peste 10.000 de victime. Între timp, rezultatele acordului privind sectorul nuclear continuă să-şi producă efectele, au fost realizate contracte importante cu Boeing şi Airbus care au trimis mesajul că Iranul s-a deschis afacerilor cu parteneri internaţionali în timp ce Iranul a ajuns deja la nivelul producţiei de petrol de dinainte de perioada sancţiunilor".

Aceasta este harta "Semilunii şiite" :

Dar şi aceasta este interesantă, prezentând distribuţia de populaţie şiită şi sunită în zona Orientului Apropiat:

Iar concluziile celor de la CSIS sunt foarte limpezi şi extrem de corecte:

- balanţa militară clasică din regiunea Golfului este caracterizată de o accelerare a cursei înarmărilor între Iran şi vecinii săi arabi. Ţările arabe sunt în mod clar învingătoare în cursa înarmărilor.

- balanţa este determinată şi de forţele externe, mai ales de nivelul de angajament al SUA şi puterea sa de proiecţie militară în a ajuta partenerii săi arabi, cu toate că Rusia şi China reprezintă "wild cards".

- cu toate acestea, balanţa mai este influenţată şi de faptul că Iranul îşi îmbunătăţeşte în mod constant capacităţile de război asimetric pentru sprijinirea facţiunilor pro-iraniene, precum şi abilitatea de a ameninţa traficul maritim în şi în zona Golfului şi de a reprezenta o ameninţare pentru vecini prin rachetele sale balistice şi de croazieră , compensând capacităţile sale militare limitate.

Asta înseamnă două lucruri. În primul rând, fie că asta se va spune acum deschis sau nu, orice mişcare ofensivă împotriva Iranului nu se poate baza decât pe un sprijin direct sau pe asistenţa complexă (acţiuni informative, acces la reţeaua de sateliţi de telecomunicaţii, mentenanţă pentru echipamentele sensibile) din partea SUA. Ştiind că implicarea sa va avea efectele geo-strategice globale foarte dificil de prezis în acest moment. Căci iată cum ar arăta, imagine de coşmar, un război "de mare intensitate" în care să fie implicate forţele iraniene versus cele ale SUA şi statelor arabe:

Şi iată o altă imagine, din sursă israeliană. Chiar dacă este din 2012, este justificată pentru a explica anunţul că americanii au decis să instaleze în Arabia Saudită centrul pentru cyberwarfare, semnal deosebit de clar că o asemenea ameninţare este luată foarte în serios:

Dar coşmarul cel mai la îndemână este cel al scufundării unui petrolier gigant în strămtoarea Ormuz, ceea ce, conform analiştilor militari, ar putea duce la oprirea completă a traficului maritim în regiune şi, implicit, la stoparea transportului pe mare al producţiei de petrol. Plus, o necunoscută suplimentară majoră, aproape imposibil de cunatificat, reprezentată de reacţia grupărilor para-miltare (susţinute de forţe financiare enorme de ambele părţi ale baricadei) şi care se pot angaja în acţiuni de tip gherilă de mare amploare, exact după modelul din Irak, Siria sau Afganistan şi care să ducă la o transformare a unui eventual conflict militar convenţional într-unul de gherilă, poate dublat de unul civil, în funcţie de interesele diferite ale comunităţilor religioase. Şi, în niciun caz, să nu uităm ameninţarea formulată în multiple rânduri de Israel care a spus foarte clar că, în cazul în care ameninţarea iraniană nu va fi înlăturată, ar putea trece la o acţiune unilaterală decisivă. Şi iată câteva dintre argumentele lor:

Din toate aceste scenarii, ce poate să devină realitate? Mult prea devreme să spunem, dar este cert că pregătirile de acum duc spre o concluzie îngrijorătoare. Să sperăm că mai este posibil un apel la raţiune şi că el va fi eventual auzit la Summitul NATO de la Bruxelles şi reuniunea G7 din Sicilia. Dacă nu? Mai bine să nu punem (încă) această întrebare. Mă bizui şi pe faptul că saudiţii tocmai l-au decorat pe Donald Trump cu cea mai înaltă distincţie naţională a ţării lor, recompensând "contribuţia excepţională a Preşedintelui SUA la pacea lumii"!