Ceea ce ar putea determina mutaţii enorme în structura relaţiilor într-o zonă vastă a lumii, cu implicaţii globale şi nu numai în dimensiunea economică. Va reuşi China o asemenea mutare geostrategică? Încă este neclar. Dar asta nu înseamnă că, din nou, în atenţia analiştilor revine „modelul chinez”, absolut unic, prin care China de azi a ajuns să fie un fenomen unic, politic şi economic, uluind, fascinând şi înfricoşând totodată prin uluitoarea viteză a unei transformări ale cărei baze au fost puse prin viziunea lui Deng Xiaoping, cel de la a cărui moarte, pe 19 februarie, s-au împlinit 20 de ani.

A fost unul dintre marii politicieni din istoria secolului XX şi a lumii, vizionar creator de sistem dar şi politician de mare abilitate care a ştiut să implementeze ceea ce părea absolut imposibil şi împotriva tuturor dezvoltărilor logice ale secolului XX: o îmbinare funcţională între socialism şi economia de piaţă. Iar viziunea s-a dovedit într-atât de corectă încât îi vedem acum rezultatele concrete în ceea ce înseamnă fabuloasa „rupere de sistem” ce a permis apariţia unui experiment gigantic, aşa cum este totul la scara Chinei.

„Nu există o contradicţie fundamentală între socialism şi economia de piaţă” - spunea Deng Xiaoping. „Problema este cum să dezvolţi forţele de producţie în modul cel mai eficient. Am avut o economie planificată, dar experienţa noastră de ani de zile a dovedit că a avea o economie totalmente planificată are, într-o a nume măsură, un efect negativ asupra dezvoltării forţelor de producţie. Dacă vom combina o economie planificată cu o economie de piaţă, vom fi într-o poziţie mai favorabilă pentru a liberaliza forţele de producţie şi să mărim viteza creşterii economice” (23 octombrie 1985).

Asta nu se putea face, adoptând metodele clasice de mangement a puterii. În marea tradiţie a înţelepciunii chineze, cea care a îmbinat splendoarea imperială, caligrafia şi concursurile de poezie cu războaiele interne nemiloase şi pedepsele codificate acum 2200 de ani de Han Fei şi Lin Si conţinând „cele 5 tipuri de suplicii”, oroarea absolută în materie, Deng Xiaoping şi-a impus cu duritate viziunea... Iar ceea ce a spus el este acum studiat în şcolile politice ca expresie a pragmatismului sau/şi cinismului ce însoţeşte, ca regulă absolută, jocul puterii la nivel înalt:

„E prea puţin important că o pisică este albă sau neagră, dacă prinde şoareci, atunci e o pisică bună.”

Ferm decis să aplice acest principiu, Deng Xiaoping anunţă în decembrie 1978 lansarea marelui program care avea să devină, oficial, drumul de modernizare pentru China, priorităţile strategice de atunci nefiind niciodată abandonate, sectoarele respective fiind şi acum în centrul viziunii de dezvoltare chineze.

Cele patru modernizări” (四个现代化, pinyin : sì gè xiàn dài huà) care aveau ca scop anunţat de Deng Xiaoping să facă din China o mare putere economică mondială la intrarea în secolul XXI erau destinate să cuprindă următoarele domenii:

  • agricultura
  • industria
  • ştiinţa şi tehnologia
  • apărarea naţională

În susţinerea viziunii sale, îndrăznea să spună vorbe de neconceput în ideologia comunistă a egalitarismului absolut:

Sărăcia nu înseamnă socialism. Este o glorie să fii bogat”, anunţând totodată că „Înainte de toate, haideţi să lăsăm câţiva oameni să devină bogaţi... Nu este numai o schimbare extraordinar la nivel ideologic, o modernizare incredibilă a discursului politic, ci şi intrarea într-un şir de modificări structurale ale societăţii.

Cea mai importantă dintre ele avea să se numească „sistemul de economie socialistă de piaţă”, viziunea lui Deng Xiaoping anunţând că era perfect posibil să fie adoptate tehnici capitaliste (folosirea pieţelor, legile valorii etc.) dar fără ca integralitatea sistemului economic să fie supus legilor pieţei deoarece urmau să fie implementate cele trei legi noi specifice, şi astăzi în vigoare:

  • existenţa unei ponderi importante a întreprinderilor din sectorul de stat, aceasta în scopul de păstra sub controlul statului pe cele mai importante, cu valoare strategică.

  • statul urma să fixeze anumite preţuri din sectoarele strategice, mai ales din cel al energiei

  • statul este cel care aprobă unele dintre cele mai importante decizii de investiţii în sectoarele strategice.

Deng Xiaoping vorbeşte în numeroase rânduri despre reforma „porţilor deschise”, adică despre demersul esenţial şi complet novator de a deschide ţara sa spre exterior, anunţând în acelaşi timp că investiţiile străine erau de acum binevenite. Strategia deschiderii era deosebit de interesantă nu numai strict pe plan economic ci, poate în primul rând, din cauza justeţii pariului politic încercat de Xiaoping, şcoli întregi de analişti încercând să vadă legăturile profunde existente cu faimosul „tratat al celor 36 de strategii”, cel mai probabil realizat în perioada Dinaistei Ming.

Pariul respectiv a fost de a demara, în prima etapă, patru Zone Economice Speciale în 1979, pentru a le adăuga noi şi noi altele până în 1992. O tehnică denumită „a experimentelor lineare” şi care aduce în China două elemente strategice: un aflux realmente enorm de investiţii şi finanţe din străinătate şi, mai ales, tehnologie de ultimă generaţie. A urmat cu structeţe „politica paşilor mici” care era pavăza sa politică. Dacă ceva mergea prost, atunci acea parte a experimentului se putea închide instantaneu, fără a le prejudicia pe celelalte.

Mişcarea era gândită într-o perspectivă de lungă şi foarte lungă durată deoarece nu era vorba numai de o infuzie de capital şi aport tehnologic ci despre o combinaţie, de-abia aceea foarte importantă strategic pentru viitorul Chinei: pe de o parte, treptat, fără a grăbi nicidecum lucrurile, în răstimp de aproape o generaţie, avea să se schimbe fundamental calitatea mâinii de lucru chineze. Pe de altă parte, spunea Deng Xiaoping, „atunci când miile de studenţi chinezi care învaţă în străinătate se vor întoarce acasă, veţi vedea cum China va începe să se transforme.

Modelul chinez reprezintă una dintre variantele propuse lumii în acest moment al tuturor schimbărilor şi căutărilor de modele. Este, cu siguranţă, un model de succes din moment ce, conform datelor publicate luna trecută de Banca Mondială, creşterea globală va fi în 2017 de 2,7% în timp ce a Chinei este estimată la 6,5%.

Asta nu înseamnă că nu există tensiuni majore, resimţite, spre exemplu, la nivelul rezervelor de schimb ale Chinei care au ajuns la cel mai scăzut nivel de şase ani încoace, fără însă a scădea sub cifra de 3000 de miliarde $.

Piaţa chineză rămâne, însă, în continuare extrem de profitabilă datorită costului redus la forţei de muncă dar şi avantajelor deosebit de importante oferite companiilor care se instalează în Zonele Economice Speciale. Rezultatul incontestabil a acestui tip de viziune politică şi economică a fost, incontestabil, ajungerea Chinei la rangul de cea de-a doua putere a lumii şi obţinerea pe parcursul a peste trei decenii a unui ritm de creştere anual a Produsului Intern Brut în jur de 10%, fapt unic în istoria lumii.

Dar a existat şi un preţ, căci Deng Xiaoping a impus şi o politică internă foarte dură (el este autorul represiunii sângeroase a manifestaţiei din Piaţa Tienanmen) şi, pe de altă parte, în această perioadă au apărut serioase fracturi sociale şi diferenţieri majore între regiuni şi ritmul lor de dezvoltare.

Ce va fi China în viitor? Va deveni oare, aşa cum prevăd mulţi analişti, noua putere hegemonică în partea sa de lume, în formula posibilă a unui nou Tratat transpacific cu punte spre vest prin Organizaţia de Cooperare de la Shanghai? Acesta să fie oare momentul ales strategic de chinezi pentru a ieşi din politica multimilenară de concentrare doar spre treburile interne ale Imperiului care dădea astfel impresia unui gigant adormit despre care Napoleon avertiza odinioară că „Atunci când China se va trezi, lumea se va cutremura”? Foarte posibil să fie aşa dacă ne amintim de avertismentul-metaforă dat de acelaşi Deng Xiaoping: Nu pot să existe mai mulţi tigri pe aceeaşi colină! În Extremul Orient, colinele sunt aceleaşi de milenii. Nu ne rămâne decât să numărăm cu atenţie câţi tigri au mai rămas.