Slănina şi podul

Nu mă voi întreba nicidecum, asemenea „jurnalistului curios, câteodată nervos” care e Robert Turcescu ce a căutat Dan Voiculescu marţi seara la TVR, în calitate de unic invitat al emisiunii „Prim-plan”.

Câtă vreme îi acordăm acestui personaj cu trecut deopotrivă învolburat dar şi ceţos statutul de mare manipulator, de eminenţă cenuşie a vieţii politice româneşti, atâta timp cât Dan Voiculescu care, teoretic, nu mai îndeplineşte niciun fel de funcţie publică, stârneşte cu fiecare nouă apariţie, cu fiecare nouă zicere a sa înveselit-teatralizate reacţii prezidenţial-parlamentar-jurnalistice, e cum nu se poate mai normal ca şi Televiziunea naţională să fie interesată de prezenţa lui în platourile sale.

Nu fiindcă alte personalităţi mai acătării, precum preşedintele Băsescu, premierul Ponta sau liderul liberal Crin Antonescu o ocolesc, nu pentru că feluriţi responsabili cu strategiile editoriale ale instituţiei din Calea Dorobanţi sunt foşti simbriaşi ori simpatizanţi ai Varanului. Nu pentru că Antenele, atât de sensibile la şi atât de indignate de matrapazlâcurile fostelor conduceri teveriste, nu scot (deocamdată) o vorbă despre experimentele falimentare ale celei de acum.

Dan Voiculescu nu mai e senator deoarece aşa a vrut el şi fiindcă a renunţat la această calitate ca urmare a unui grotesc spectacol al demisiilor cu repetiţie. E doar preşedinte de onoare al unui partid ce nu a izbutit niciodată să intre în Parlament decât ajutat de prezenţa în cine ştie ce alianţă.Un partid minuscul care intră la guvernare numai ca eternă şi pare-se niciodată expirată „soluţie imorală”. Dan Voiculescu nu mai deţine scriptic niciun fel de trust media, asta dacă îi luăm de bune afirmaţiile potrivit cărora Antenele ar fi demult proprietatea uneia dintre fiicele sale.

Şi, cu toate acestea, aproape că nu există politician, nu există gazetar, nu există român care să nu îl perceapă drept unul dintre marii, unul dintre eternii alchimişti ai încă unei şi mai eterne tranziţii. Zicerile voiculesciene creează periodic aprehensiuni sau angoase, cu toate că numai de talente de bun orator nu poate fi suspectat „profesorul”. Individul acesta, lipsit de orice urmă de charismă, încă interesează. El a ocupat un loc în loja „interesanţilor” din viaţa publică românească, încă din primele luni ale lui 1990, ca reprezentat al pasivului niciodată cu adevărat lămurit al fostei Securităţi. Şi acest loc îi este în continuare rezervat, Dan Voiculescu flancându-l îndeaproape, la capitolul “mistere şi permanenţe”, pe încă şi mai prezentul, încă şi mai obsedantul Ion Iliescu.

Firească, aşadar, dorinţa Televiziunii publice de a pătrunde măcar în secretele prezente, dacă în cele trecute nu se prea poate, ale lui Dan Voiculescu.

Urmărind emisiunea, am avut, însă, permanent impresia că nici TVR, nici moderatorul Mihai Rădulescu nu au dorit în realitate să afle nimic. Au vrut să aibă în studio un invitat şi atât. Care invitat a livrat, nederanjat niciun moment de timidul jurnalist de la TVR, ce şi câte informaţii trunchiate a vrut el, câte intoxicări ale opiniei publice şi-a dorit, câte inexactităţi şi minciuni i-a poftit inima.

Exceptând secvenţa Certificatului făcut cadou gazdelor sale, fiindcă, nu-i aşa?, om cu educaţie literară, după cum am putut vedea nu doar călinesciană, ci şi caragialeană, domnul profesor ştie că nu se cade să vii în vizită cu mâna goală certificat care ar atesta că Varanul ar fi câştigat un proces în care preşedintele Traian Băsescu a avut calitatea de pârât, secvenţă în care Mihai Rădulescu şi-a amintit că ar trebui să fie jurnalist şi să exploateze momentul, marele rest din cele 50 de minute ale emisiunii a fost un recital voiculescian.

Un recital ca o litanie. Un recital neîntrerupt de nimeni şi de nimic. Întrebările moderatorului nu au fost întrebări, ci doar reacţii tandre de acompaniament, discuţia nu a fost discuţie ci un  leşinat monolog mascat, adevărurile rostite au fost puţine şi cam pe jumătate, minciunile multe şi străvezii, livrate cu nonşalanţă de un Dan Voiculescu care nu s-a străduit nici măcar o secundă să facă sceneta cât de cât interesantă.

“Profesorul” a minţit şi în legătură cu originile USL, şi atunci când a fost vorba despre numele de cod Felix, şi când a vorbit despre posibilitatea unei a treia suspendări a preşedintelui. Iar “elevul” Mihai Rădulescu nu a fructificat nici o ocazie de a-şi pune în dificultate intervievatul. O dificultate în numele adevărului. Şi, slavă Domnului, ocazii au fost destule.

Dan Voiculescu e, nimeni nu se îndoieşte de asta, un om şiret. Însă cred că îi lipseşte spontaneitatea. Toate acţiunile sale sunt îndelung calculate. Sunt reacţii de birou, de vizuină, cumpănite în întuneric. Omul e  evident defect la capitolul reacţie rapidă. Îi lipseşte dezinvoltura. E greoi în exprimare, are nevoie de timp pentru a reacţiona. E vulnerabil în confruntarea adevărată, nemimată.

Un jurnalist veritabil are datoria de a exploata aceste vulnerabilităţi. Asta dacă e dornic să afle şi ceea ce e dincolo de cuvinte şi ceea ce e viu, autentic în spatele replicilor dinainte repetate. Dacă vrea ca talk show-ul lui să îşi confirme statutul de spectacol. Şi dacă ţine la deontologie.

Or, Mihai Rădulescu nu a vrut nimic din toate acestea. S-a vrut şi cu sufletu-n Rai, şi cu slănina-n pod. Şi-a dorit doar o emisiune călduţă. Una de contabilitate. Una aşa, ca de postul Paştelui. Una ca apa sfinţită. O emisiune care să nu supere nici invitatul, nici Săftoii, nici Zgabercii, nici Irinucele din TVR. O emisiune care să îi asigure încă o doză de bunăvoinţă la o eventuală nouă evaluare.

Mihai Rădulescu a făcut economie de curiozitate. A simulat amnezii. A lăsat să fim prostiţi pe faţă, fără niciun fel de tresărire. Salariul de vedetă pe care şi-l asigură în permanenţă, numai Dumnezeu ştie cum, indiferent de conducerile trecătoare ale TVR falsul gazetar, merită sacrificarea telespectatorilor. Slănina şi podul merită sacrificarea adevărului şi a profesionalismului.

Oare până când?