VIDEO Două cântece care au schimbat lumea
0
„House of the Rising Sun“ şi „Wild Thing“. Unul – dramatic, lent şi construit pe tensiune. Celălalt – energic, metalic şi electrizant. Acestea sunt poveştile lor. Şi ale celor două trupe care le-au transformat în momente istorice: The Animals şi The Troggs.
Marea Britanie, 1964. O simplă plimbare pe străzile Londrei îţi demonstrează că apune perioada în care Regatul Unit era asimilat automat conservatorismului, normei culturale şi decenţei universale.
Tinerii din capitala Angliei par să nu aibă nimic în comun cu părinţii lor. La modă sunt fustele scurte, tunsoarea cu breton, vechile bijuterii din aur au fost înlocuite cu podoabe din materiale neconvenţionale. Băieţii poartă costume strânse pe corp şi ochelari de soare. Din radiouri se aude mult rock’n roll, dar nu Elvis Presley sau Chuck Berry, ci muzică cu accent britanic.
Suntem în plin avânt a ceea ce a rămas printre ani sub denumirea de „British Invasion“ (n.r. – invazia britanică). Pornită de la fenomenul Beatles, amplificată de Rolling Stones şi filtrată prin trupe aflate, la acel moment, încă în stadiul iniţial, dar extrem de apreciate în cluburile locale, The Kinks sau The Who, noua modă britanică transformase Londra în capitala mondială a culturii.
Sigur, în America existau un Bob Dylan sau un Miles Davis, jazzul modal şi festivalurile folk, însă Anglia dădea tonul epocii.
Visând la propriii spectatori
În toată această explozie de culoare, condimentată cu ritmuri sacadate de chitară, versuri cu dublu înţeles şi dansuri smucite, două trupe britanice îşi aşteptau decolarea pe orbita celebrităţii. Ambele cântau în cluburile din Regat repertorii bazate, în general, pe cover-uri ale artiştilor de peste ocean, însă îşi doreau propriii spectatori. Visau la un stil propriu, la o semnătură stilistică. Cele două trupe se numeau The Animals şi The Troggs.
În decursul a doi ani, între 1964 şi 1966, cele două formaţii de muzică, ascunse până atunci în anonimatul micilor săli de spectacole sau al puburilor pline de fum, aveau să devină nume în marea carte a istoriei rock’n roll-ului. Şi ca să continuăm asemănările, ambele au dat marea lovitură cu două cover-uri, intrate astăzi în repertoriul obligatoriu al muzicii rock: The Animals cu „House of the Rising Sun“, iar The Troggs cu „Wild Thing“.
Cei care vreţi să ascultaţi aceste două adevărate „imnuri“ ale unei generaţii, o puteţi face, în direct, în zilele de 12 mai (The Animals) şi 23 mai (The Troggs), la „Hard Rock Café“ din Bucureşti.
Până atunci, pe post de avanpremieră timidă, iată câteva dintre poveştile construite în jurul acestor două compoziţii.
„House of the Rising Sun“: minunea anglo-americană
The Animals, creatorii a ceea ce este considerat primul hit folk-rock FOTO: GULIVER-GETTYIMAGES
Într-un interviu acordat presei britanice în perioada în care piesa luase avânt puternic, Eric Burdon, solistul vocal al celor de la The Animals, povestea unde a auzit pentru prima oară „House of the Rising Sun“. Se întâmpla într-un club afumat, din oraşul minier Newcastle, situat în nordul Angliei. Pe atunci, The Animals deschideau pentru Chuck Berry şi, în ciuda marelui nume alături de care figurau pe afiş, erau nemulţumiţi de statutul lor. Îşi doreau un public al lor, însă, mai mult, visau să se diferenţieze cumva, în puzderia de trupe similare ce invadaseră piaţa muzicală din Anglia.
Primul pas a fost făcut când cei de la The Animals au început să interpreteze piesa la finalul recitalului, în opoziţie totală cu restul trupelor, care preferau melodiile mai „aspre“. Reacţia publicului a fost imediată şi stupefiantă. Vechiul cântec tradiţional american, în interpretarea unor adolescenţi din Newcastle, ridica sălile în picioare, în fiecare oraş unde avea loc turneul.
Între două concerte, trupa a făcut o escală la un studio de înregistrare din Kingsway, Londra, unde piesa a fost înregistrată din prima încercare. Melodia, construită pe un acord minor şi susţinută şi amplificată de ritmurile ameţitoare ale orgii lui Alan Price, a curăţat, în numai câteva zile, întreaga mass-media de profil. Vocea lui Burdon a fost caracterizată, pe rând, ca „plină de suflet“, „amară“ sau „turbată precum însuşi oraşul minier din nord-estul Angliei“.
Succesul fulminant
Burdon avea să povestească, peste ani: „Voiam un cântec care să-i facă pe oameni atenţi“. Reuşiseră. „House of the Rising Sun“ a ajuns pe locul 1, atât în topul britanic (în iulie 1964), cât şi în cel american (în septembrie 1964). A devenit primul hit aparţinând curentului „British Invasion“ fără legătură cu cei de la Beatles, care dominaseră autoritar topurile, până la acel moment. Până astăzi, presa nu a contenit cu laudele aranjamentului muzical ce avea să transforme un cântec folk aproape necunoscut într-un hit amplificat ce cucerea lumea în numai câteva luni.
Criticul Lester Bangs, considerat unul dintre cei mai importanţi în domeniu, a numit transformarea muzicală ca fiind „genială“ şi „un nou standard pentru adaptarea unor vechi compoziţii standard“. O altă somitate a criticii muzicale, Dave Marsh, descria impactul piesei precum „conectarea unui cântec străvechi la un cablu de curent electric“.
Alţii au lăudat schimbarea narativă operată de cei de la The Animals în interiorul melodiei: naratorul original, o femeie constrânsă să trăiască o viaţă degradantă, lăsase loc unui povestitor masculin, al cărui tată fusese un beţiv.
Pe coperta originală a primului vinil, la secţiunea credite pentru aranjamentele cântecului, figura doar numele organistului Alan Price. Ceilalţi muzicieni au explicat că spaţiul era prea mic pentru a înşira toate cele cinci nume implicate şi că s-a optat pentru criteriul alfabetic.
Haioasă în descriere, decizia avea să influenţeze fundamental destinul trupei. De-a lungul anilor, Price urma să primească onorariul pentru compozitor, în timp ce restul membrilor erau consideraţi simpli muzicieni de sesiune. La final, chitaristul Hilton Valentine avea să părăsească definitiv trupa.
Acuzaţiile de pagiat
Pe lângă succesul comercial fulminant, varianta The Animals la „House of the Rising Sun“ a atras şi controverse legate de sursa de inspiraţie a aranjamentului.
Din punct de vedere istoric, prima înregistrare a piesei datează din 1934 şi le aparţine lui Clarence „Tom“ Ashley şi Gwen Foster. În 1937, etnologul Alan Lomax îşi instala aparatura într-o casă din Kentucky, SUA, înregistrând-o pe Georgia Turner, fiica de 16 ani a unui miner din zonă. Această variantă purta numele de „The
Rising Sun Blues“. Compilaţiile muzicale ale lui Lomax au deschis drumul piesei spre celebritate. Primul nume sonor ce avea să o preia a fost cel al lui Woody Guthrie, figură emblematică a folkului american şi idolul lui Bob
Dylan. Câţiva ani mai târziu, pe listă avea să apară un alt interpret legendar, de blues, de data aceasta, Led Belly. Au urmat chiar Bob Dylan şi, în final, Nina Simone.
Toate aceste variante au propria savoare şi diferenţe majore ce te duc cu gândul la tot atâtea piese diferite. Cu excepţia variantei lui Dylan. Când The Animals au scos pe piaţă „House of the Rising Sun“, o parte a presei din America i-a acuzat că ar fi preluat varianta cântată de idolul curentului folk, fără să menţioneze similitudinile evidente. Apăruse chiar şi varianta potrivit căreia Dylan ar fi încetat să mai cânte piesa în concerte, pentru că spectatorii îl acuzau de plagiat. La câţiva ani distanţă, Bob Dylan avea să explice: „Am auzit piesa băieţilor la radioul din maşină. Îmi venea să sar de pe scaun, atât de bun era aranjamentul muzical“.
Ascultaţi asta! Nu-i aşa că sună la fel de bine ca în ziua în care a apărut? Aceasta a fost piesa după care forma muzicii moderne avea să se schimbe definitiv.
Ralph McLean, critic muzical BBC
„Wild Thing“: esenţa rock’n roll-ului
Puţine sunt melodiile cu efectul pe care „Wild Thing“ îl exercită asupra ascultătorului. Folosind expresia preferată a unui clasic în viaţă, convertit în comentator sportiv, piesa asta „te subordonează“ cum puţine reuşesc să o facă. „Wild Thing“ este însăşi definiţia rock’n roll-ului: extrem de simplă muzical, doar trei acorduri, însă plină de atitudine şi de energie. Când Chip Taylor a scris-o, pentru trupa pe care o conducea la acel moment, The Wild Ones, puţină lume a reuşit să-i sesizeze potenţialul. E drept şi că primul şi singurul album al trupei, „ The Arthur Sound“, s-a vândut slăbuţ, nereuşind să ajungă la urechile publicului-ţintă, cum s-ar spune astăzi.
Când cei de la The Troggs au descoperit cântecul şi şi-au înregistrat propria versiune într-o singură încercare, în 1965, la Olympic Studios, din Londra, „Wild Thing“ a devenit adevăratul imn al noii generaţii rebele din Marea Britanie.
„Wild Thing“ a avut şi puţin noroc, ce-i drept. A apărut într-un show foarte popular la vremea aceea, „Thank
Your Lucky Stars“. În mai puţin de o săptămână, se afla pe locul 2 în topul britanic şi pe 1 în cel american. Aşa se face că, la mai puţin de un an de la lansare, varianta celor de la The Troggs devenise deja un „standard“ în repertoriul majorităţii trupelor de garaj, formate din muzicieni ce visau să dea marea lovitură şi să se transforme în simboluri rock’n roll.
Recunoaşterea definitivă avea însă să vină în 1967. Pe scena festivalului de la Monterey urca un personaj ciudat, cu o eşarfă roz la gât, precum doamnele cochete. Îşi amplifica instrumentul şi oferea o lecţie ce a rămas în toate manualele muzicii. Numele acelui tânăr era Jimi Hendrix. La finalul concertului, Hendrix avea să-şi ia rămas bun de la audienţă, invitându-i pe toţi să i se alăture în intonarea „imnului comun anglo-american“.
Amplificarea la maxim
Este probabil cea mai feroce variantă a piesei „Wild Thing“ cunoscută până astăzi. Chitara lui Hendrix scârţâie, amplificarea e la maxim, microfonia este transformată în gamă muzicală de sine stătătoare. La final, Hendrix făcea unul dintre gesturile ce i-au atras renumele: dădea foc chitării şi o izbea cu violenţă de podea.
Căutaţi imaginile de la acel concert. Priviţi feţele publicului la finalul acestei reprezentaţii. Până la acel moment, piesa celor de la The Troggs era un hit. Cucerise topurile şi invadase ringurile de dans. De la acel moment devenea istorie pură. Istorie amplificată şi zgomotoasă.
Puţine sunt piesele care au avut o dominaţie atât de profundă precum „Wild Thing“. A fost folosită în generice, filme, la chefuri, concursuri sportive, reclame la ciocolată, ba chiar a fost şi piesa de îmbărbătare a două echipe de fotbal, difuzată la ieşirea din tunel către terenul de joc. Este un standard al muzicii comerciale, la fel cum orice fragment din Bach, spre exemplu, este considerat a fi definiţia muzicii culte.
Următorul cântec îl ştiţi. Pentru că-i ştiţi pe cei de la The Troggs, nu-i aşa? Vreau să-l cântăm cu toţii. Să-l facem imnul comun anglo-american.
Jimi Hendrix, Monterey, 1967
Se încarcă comentariile...
