Am spus de multe ori povestea începutului trupei Hi-Q: i-am propus prietenului meu să cânte în trupa mea de cover-uri de la Palatul Copiilor iar el a venit cu o idee mai bună – să ne facem doar noi doi o trupă hip-hop. Eram în clasa a zecea, la liceu, în Braşov.

Fast-forward 20 de ani – oamenii sunt de multe ori contrariaţi când susţin că artiştii sunt nişte antreprenori foarte pricepuţi.

La prima vedere, cântăreţii sunt nişte oameni frumos îmbrăcaţi care se distrează toată ziua.

De ce orice proiect muzical este un start-up

E o poveste pe care nimeni nu v-o spune…

Acum 20 de ani am făcut, fără să realizăm, primul pas de la „tineri liceeni“ la “antreprenori“: în drum spre Sebeş, unde urma să compunem primele noastre melodii de succes naţional, am realizat că trebuie să aplicăm Diviziunea Muncii – eu am continuat drumul spre studioul de înregistrări (urmând să devin compozitorul şi producătorul muzical al trupei), Mihai s-a întors în Braşov să negocieze şi să semneze un contract (urmând să devină managerul trupei).

Aşa s-a născut compania Hi-Q“!

Cei doi „fondatori“ care s-au împărţit din start în două „departamente“: Creaţie şi Management. Sigur, ca în orice start-up, cele două departamente au fost formate dintr-un singur om, în primii ani de activitate a „companiei“.

Urma să aflăm peste mulţi-mulţi ani că proiectul nostru se numeşte start-up şi că există cursuri şi cărţi celebre care abordează acest subiect. Dar atunci, la începutul anilor 2000, eram doi puştani din Braşov care voiau să facă muzică, nu afaceri!

În timp ce lumea vedea rezultatele aceste companii, adică „produsele“ şi „serviciile“ noastre (melodii, videoclipuri, albume, concerte), noi construiam fără să ştim o întreprindere antreprenorială. Vindeam acţiuni din companie, licenţiam produsele noastre, angajam şi concediam oameni, făceam planuri de business şi tabele Profit & Loss.

Apoi ne-am apucat să externalizăm sarcinile cele mai grele: contabilitatea către o firmă specializată, comunicarea către o casă de discuri apoi spre o agenţie de PR, vânzările spre un impresar apoi spre o agenţie de booking, producţia spre regizori şi case de producţie. Şi tot aşa, pe măsură ce succesul trupei creştea, aşa creştea şi compania.

Eram artişti, cântăreţi, textieri, compozitori. Dar devenisem antreprenori chiar fără să ştim ce înseamnă asta şi, mai ales, fără o educaţie în acest domeniu.

Ce educaţie să avem când am pornit „compania“ la 16 ani? Am învăţat din mers.

Prin 2002 compania noastră şi-a diversificat portofoliul şi a înfiinţat un business nou: un studio de înregistrări la care doi din cei trei „acţionari“ din firma-mamă (trupa muzicală) s-au asociat cu Marius Moga (compozitorul). Aici chiar aveam nevoie de mulţi alţi angajaţi şi colaboratori, cu totul diferiţi ca pregătire şi activităţi decât cei pe care îi aveam ca artişti!

Pentru că liniile de business s-au diversificat, am construit şi o reţea, în care relaţiile erau bazate mai mult pe încredere şi respect, decât pe contracte pe hârtie.

Fără să ne înveţe nimeni, am simţit mereu cât de importantă este o reţea cât mai mare de oameni de încredere şi furnizori de calitate.

În industria muzicală oamenii de încredere sunt cei care vin la repetiţii, nu întârzie şi nu se îmbată înainte de concert, de exemplu. Furnizorii de calitate sunt firmele de producţie, managerii de festivaluri, compozitorii şi textierii talentaţi care pun suflet în munca lor şi „livrează“ servicii de calitate – melodii bune, mixuri puternice.

Aşadar, am învăţat din mers, experimentând şi greşind şi apoi schimbând ce nu a funcţionat. A fi antreprenor nu este deloc uşor, pentru că ai responsabilităţi şi temeri, ai resurse limitate şi termene limită strânse, iar peste toate ai relaţia cu Statul (taxe, impozite, legi).

Acum închipuiţi-vă că artistul trebuie să facă tot ce face un antreprenor... în timpul lui liber! Atunci când nu compune, nu cântă pe scenă, nu filmează un videoclip :-)

Închipuiţi-vă că după 8 ore de mers cu microbuzul, artistul trebuie să „livreze“ un serviciu de calitate pe scenă, apoi autografe fanilor. S-au dus 12 ore din ziua aceea. Plus 8 ore de somn, rezultă 20 de ore. Fiecare artist de succes mai are doar 4 ore pentru business (asta dacă nu are deloc viaţă personală, ceea ce se întâmplă în multe cazuri).

Care este concluzia mea?

 

Când vedeţi artişti ciudat îmbrăcaţi (sic!) pe scenă sau la televizor, apreciaţi munca lor, nu o minimizaţi. Poate pare o distracţie, poate le e uşor să cânte şi să danseze, dar în spatele fiecărui „produs“ este o companie care e dezvoltată şi susţinută de ACEL artist. Nu de altcineva, tot de el/ea... în timpul lui/ei liber!