Aida şi noi. Refugiaţi în muzică

Aida Šošić a copilărit în mijlocul celui mai sângeros şi mai absurd conflict din Europa după cel de-Al Doilea Război Mondial. Fata din Bosnia locuieşte în România de aproape doi ani şi şi-a găsit în muzică refugiul perfect. Aceasta este povestea sa şi a unui grup muzical care a reuşit să depăşească toate graniţele. „Aida şi noi“. Refugiaţi în muzică.

„Eram în primul an de şcoală când au venit. Sirenele se-auzeau încontinuu. Am fugit. Când am ajuns în oraşul tatălui meu, au început şi acolo. Am locuit într-un subsol. Oraşul era înconjurat de munţi. Aruncau explozibili care se rostogoleau la vale şi-apoi explodau. Semnau acorduri, dar apoi începeau din nou. La un moment dat, un soldat a venit spre mine. Mi-a fost teamă. Altădată, grenada a trecut prin geam. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine.“ Bugojno, Bosnia, 1993. Război.

Aida Šošić nu poate să disimuleze neliniştea aproape patologică pe care o resuscitează amintirile astea. Aşa e memoria războiului, spasmodică, nervoasă, violentă. Au trecut mai bine de 20 de ani de când Acordul de la Dayton a pus capăt conflictului armat şi a reconfigurat Bosnia, dar cele mai multe dintre fotografiile câmpului de luptă nu vor fi şterse niciodată din colţurile neumblate ale memoriei supravieţuitorilor lui. Ştiţi, unele războaie nu se termină niciodată, sunt ca o boală incurabilă. Şi, până la urmă, cum să te vindeci de război?

Aidei i-au rămas în minte sirenele. Preludiul. Un sunet organic, înfundat, aspru. Ca să-l ascundă, îşi trimite pe podea ochii albaştri, dumnezeieşti. Dar amintirile tot acolo rămân. Sunt un plumb de sirene. De fapt, toţi cei care s-au întors din războiul ăsta sau din altul cară cu ei o parte din plumbul ăsta sau din altul. Aşa merg lucrurile.

Există un singur sfârşit al războaielor, iar acela e mereu politic. Se poartă negocieri, sunt semnate tratate, se strâng mâini, bliţuri, grimase, promisiuni, colocvii, pământul pare că se mişcă în continuare. Numai că oamenii rămân în acelaşi loc, cu traumele lor şi cu sunetul difuz al sirenelor. Rămân ca într-o eternă convalescenţă. Boala războiului nu mai poate fi ruptă de viaţa normală, nu e o entitate străină, e organică. „Tristeţea care face parte din mine în mod inevitabil vine chiar de aici. O car după mine şi merg mai departe, asta e.“

Aida Šošić are 29 de ani şi trăieşte în Bucureşti de aproape doi ani. Aceasta este povestea sa şi a unui grup muzical care a reuşit să dărâme toate zidurile pe care le-a întâlnit în cale. Toţi au ajuns aici căutând o viaţă mai bună, pe care, uite, au aflat-o în muzică; şi ăsta nu e puţin lucru. De fapt, despre asta e vorba în acest articol: despre nişte oameni care au plecat de acasă, dar care sunt din ce în ce mai acasă cu fiecare scenă pe care urcă. Despre nişte exilaţi, nişte străini a căror pasiune pentru muzică n-are graniţe. Despre refugiaţi în muzică. „Aida şi noi.“ Şi noi toţi.

Aristides Orlando Panaitescu Alegria (Ati) e din Santiago de Chile şi e percuţionist. S-a stabilit în România în 1994. Francisco Ramonda e din Rosario, Argentina, şi e violonist. A rămas în România de anul trecut, după ce a obţinut, în final!, bursă la Conservator. Mihai Victor Iliescu cântă la chitară şi cu vocea. Băiatul ăsta e un maratonist. A revenit în România din Berlin. Aida e solistul vocal al grupului.



E o nuanţă importantă aici: oamenii aceştia sunt nişte profesionişti, fac parte din categoria elitelor, sunt străinii tolerabili, cei care au reuşit, sunt frumoşi, educaţi, bursieri, nu sunt dependenţi de nimeni, sunt cetăţeni funcţionali, ba chiar sunt demni de invidie amicală. Dar biografiile romantice ale exilaţilor, cu episoadele lor triumfătoare, chiar pilduitoare, cum sunt şi aceste biografii, sunt mereu construite pe fundaţia indestructibilă, dar invizibilă pe care înstrăinările o construiesc în inimile oamenilor.

Deşi statutul formal de străin în România le oferă un aparent numitor comun, Aida, Ati, Francisco şi Mihai au venit în grupul acesta cu câte un bagaj cultural diferit. Totuşi, muzica lor îi reprezintă deopotrivă pe toţi şi pe fiecare în parte. E aici un soi de multiculturalism în mic, iar accentul hotărât aşezat deasupra acestei particularităţi nu e doar o tertip jurnalistic corect politic, ci e, întrucâtva, esenţa succesului acestui grup. Pentru că, la un moment dat, fiecare dintre ei a fost nevoit să depăşească nişte graniţe.

Terapia prin artă

„Grenadele care explodau lângă mine m-au făcut să-mi promit că nu-mi va mai fi teamă niciodată. Să fiu un refugiat a fost prima lecţie despre toleranţă şi bunătate, iar separarea mi-a arătat legăturile invizibile pe care le construieşte dragostea. M-am rugat pentru pace şi am visat că mă voi putea trezi într-o lume mai bună“, spune Aida acum, ca într-un soi de testament al muzicii sale. Aida s-a născut în Bugojno, astăzi Bosnia şi Herţegovina, adică pe pământul sângelui, al mierii şi al poveştilor de dragoste imposibile. A copilărit în mijlocul războiului, iar vocea ei este oglinda perfectă a acestei lumi; ca o autoscopie pătimaşă ce poate să-i arate, în acelaşi timp, şi neastâmpărul candid, şi tristeţile ascunse: parcă o vezi mergând la şcoală cu nişte lemne în mâna stângă şi cu hârtii în mâna dreaptă pentru a face focul în sala de clasă.

De fapt, lumea mai bună la care visa în copilărie i s-a deschis chiar prin intermediul muzicii, iar aceasta nu e o metaforă denaturată. S-a întâmplat aşa: din 1995, după ce ostilităţile din Bosnia au fost oprite, părinţii au dus-o la şcoala de muzică şi la teatru, la dans şi la alte sporturi, la toate atelierele de scriere şi de lectură din oraş. Orice, numai să o îndepărteze de cenuşiul cotidian permanent zgomotos al unei ţări îngenunchiate de război. Aida voia să cânte la vioară ori la pian. Profesorii i-au arătat însă cum să-şi pună în valoare vocea aceea nefiresc de tensionată şi i-au arătat că a fost făcută să cânte.

Absolventă de stomatologie
Azi, Aida vorbeşte cu uşurinţă despre sindromul stresului posttraumatic, adică despre cicatricile nevăzute pe care violenţele le aduc în sufletele oamenilor. Şi asta pentru că tot periplul extraşcolar a fost, pentru ea, medicamentul perfect: „Lipsa unei consilieri e cea mai mare problemă pe care o avem noi (n.r. – cei din Bosnia). Acum a început să iasă la iveală felul în care toţi oamenii sunt atinşi de război. Or, fără să ştie, părinţii mei au reuşit să mă ajute să depăşesc traumele puternice de atunci. Abia acum am înţeles şi eu asta. Muzica m-a ajutat enorm, ştiam că atunci când cânt mă simt cel mai bine şi sunt într-un spaţiu care e numai al meu“.

Apoi a fost teatrul. În liceu, au început să dea roade şi cursurile de teatru: Aida era distribuită în piese, cânta în spectacole, ba chiar a reînviat unul dintre festivalurile de teatru întrerupte de război! Mai mult de-atât, la absolvire, a fost numită cel mai bun elev din liceu. Putea să-şi aleagă orice facultate. Şi-a ales stomatologia, influenţată de părinţii care voiau ca viitorul său să nu mai fie marcat de instabilitate şi căutări permanente. Or, stomatologia e una dintre cele mai bune facultăţi din Sarajevo. Deşi o mulţumea satisfacţia oamenilor şi încă e de părere că stomatologia e un soi de meditaţie, Aida a simţit depărtarea de arte şi de scenă ca pe o claustrare. „Am fost un robot. În primul an de facultate nici n-am avut prieteni. După primii trei ani, mi-am dat seama că nu-mi place, deşi, culmea, aveam cele mai mari note!“. Aşa că a ajuns din nou la teatru.

Iubirea dintre un şoim şi o privighetoare
Cum-necum, s-a apropiat de „The Republic of Imagination“, reţeaua europeană de teatre iniţiată de galezul Iwan Brioc, cel care a creat şi conceptul Teatrului Labirint, cea mai personală experienţă pe care o poate avea un spectator de teatru. În puţine cuvinte: fiecare dintre spectacolele Teatrului Labirint e unic, pentru că e construit în jurul unui singur spectator, eroul adevărat al piesei, care e purtat printr-un set de instalaţii teatrale şi non-teatrale, în vreme ce actorii sunt, mai degrabă, ghizi ai acestei călătorii artistice. Astfel, spectatorul devine co-creator al spectacolului. Fireşte că Aida s-a îndrăgosit de minunea asta. Era în penultimul an de facultate, aproape dentist. După ce-a absolvit Stomatologia, deşi s-a angajat la un cabinet, a continuat să fie ghidul spectactorilor din Islanda, Portugalia, Estonia, Serbia şi chiar din România. Piesa de teatru care-a purtat-o prin Europa se cheamă „Conferinţa Păsărilor“ şi poate că scenariul ei nu e deloc întâmplător: povestea încearcă să redea răspunsul păsărilor lumii la felul în care suntem conduşi şi ne conducem vieţile. Piesa descrie o călătorie către Simurgh (Dumnezeu), peste şapte văi, până la poarta castelului, unde mitul spune că ajung doar treizeci de păsări. Restul şi-au pierdut minţile sau nici măcar nu îndrăznesc să-şi părăsească propria cuşcă. Sigur, acum povestea aduce un pic a predestinare, dar habar n-avea Aida atunci că se va îndrăgosti de Bogdan Nechifor, unul dintre românii din distribuţie. Deşi, la o chestie, el era şoimul, iar ea – privighetoarea.
 

„A, eşti musulmană?“

Într-o zi oarecare, aşa, cam pe la începutul verii, Aida primeşte un mesaj. „Hai să mergem la mare, să ne plimbăm prin Balcani.“ E şoimul! Şi e chiar în faţa uşii ei. În faţa răpitorului, se spune că nu trebuie să cumpăneşti prea mult. Aşa că privighetoarea îşi pune periuţa de dinţi în buzunarul rochiei şi îşi cam ia zborul aşa, liberă ca pasărea cerului, cum se spune. La finalul verii, şoimul, prădalnicul!, îşi ticluieşte ispita: de ce să nu rămână în România? Uite, ar putea lucra ca dentist, ar putea rămâne în lumea teatrului, ar putea să facă orice vrea ea. Pe undeva, are dreptate: după „Conferinţa păsărilor“, hotărâtă să-şi schimbe viaţa, Aida obţinuse viza de studiu în Uniunea Europeană, care-i permite să trăiască şi să înveţe aici, adunase şi ceva bani şi îşi cam cântărea viitorul. Carevasăzică, gând la gând. Cum se întâmplă de obicei cu îndrăgostiţii care au aripi. Şoimul şi privighetoarea îşi vor face cuib în Bucureşti. Se întâmpla în toamna anului 2014.

„Pacea să fie asupra ta“
Cumva, aici au răsărit mai multe întrebări decât s-ar fi gândit Aida să răspundă. „A, eşti musulmană? Păi, şi cum te-mbraci aşa? Ce faceţi voi cu oamenii voştri? Cum e la voi?“ Poate sub semnul unei categorice dezaprobări, poate dintr-un reflex condiţionat de avalanşa de probleme pe care unii coreligionari o pun, poate, pur şi simplu, din curiozitate. Chiar şi aşa, e greu de explicat de ce oamenii preferă, uneori, să le pună în faţă celor pe care-i întâlnesc propriile oglinzi. „E foarte greu când te laşi prins într-o astfel de discuţie, pentru că mereu există pericolul să te cerţi cu cineva ori să nu ajungi nicăieri. Unii oameni vor să afle, alţii – doar să judece. Mulţi cred că suntem violenţi din toate punctele de vedere. Dar ceea ce e scris în Coran e atât de complex încât nu-ţi poţi lua libertatea de a înţelege după instinct. Iar mie nu-mi place să intru în conflict. Am crescut cu conflict, aşa că, şi conştient, şi inconştient, fug de astfel de lucruri. Pe de altă parte, înţeleg mirarea oamenilor, pentru că nici eu nu mă simt confortabil cu ceea ce se întâmplă astăzi. Dar vreau doar ca, prin exemplul meu de comportament, care ar trebui să fie binevoitor şi mereu deschis către alţii, să arăt care e adevărata filosofie a islamului, surprinsă, de pildă, în felul în care ne salutăm, Salam Aleykum, Pacea să fie asupra ta.“

În Bucureşti, Aida a continuat să promoveze conceptul teatrului labirint şi a adus spectacolul „Sisif“, care-i invită pe „spect-actori“ să se descopere şi în afara zonei de confort. Să aibă o întâlnire sinceră cu ei. A tradus în bosniacă şi minunatul volum „Bosnia. Partaj“, capodopera poetei Miruna Vlada. Apoi, a încercat să-şi instituţionalizeze pasiunea pentru teatru, numai că facultăţile din România nu pot primi un student într-un program masteral fără să-i echivaleze înainte diplomele. Nu ştia asta atunci când s-a apucat să înveţe pentru admiterea la Teatrologie. I s-a spus cu trei zile înainte de examen. „Pentru orice fel de progres în sens academic, nu pot să mă mişc fără diploma echivalată. Nu pot nici să mă reprofilez, nici să-mi continui studiile în domeniul stomatologiei“, explică Aida. De pildă, pentru a echivala diploma de stomatologie, are nevoie de câteva mii de euro!

Niciuna dintre îngrădirile astea n-a descurajat-o. Pentru că mereu a existat muzica, iar muzica nu cunoaşte limite. Aşa l-a cunoscut pe Mihai lliescu, aşa i-a magnetizat şi pe ceilalţi băieţi, pe percuţionistul Ati, pe violonistul Francisco (care are un rol important şi în spectacolul „Sisif“) şi pe basistul Dan Samoilă. Drama refugiaţilor care încă se pornesc la drum spre Europa, memoria Srebreniţei, problemele rămase nerezolvate după război şi toate dilemele lor i-au făcut să-şi promită că vor avea mereu, în muzică, refugiul perfect. Poate că de-aici vine stilul acesta ludic, dar pasional, liniştitor, dar tensionat, tradiţional, dar mereu nou şi plin de viaţă. Ca o călătorie cu staţii în comunismul anilor ’80, în lumea imnurilor şi baladelor ţigăneşti, în folclorul Balcanilor, sincronizat cu sunete de inspiraţie latin-americană, cu tango şi ska. Şi e prea destulă energie în cocktailul acesta de culturi. Ascultaţi melodiile acestea! E însăşi bucuria de a trăi.

Aida vine dintr-o lume prea războinică pentru vocea ei sfâşietoare şi pentru ochii săi albaştri, dumnezeieşti. Trăieşte aici, cântă, încă se străduieşte să înţeleagă care-i treaba cu articolul hotărât, iubeşte, colecţionează graffiti de pe pereţi, e iubită, joacă teatru şi se lasă impresionată de frumuseţea româncelor. Transformă în muzică sirenele care altădată anunţau pericolul. Cam aşa te vindeci de război.

Ati de Chile: „Muzica noastră e o conversaţie“

Aristides Orlando Panaitescu Alegria (Ati) a ajuns în Bucureşti în 1994. Avea 20 de ani. Ştia câte ceva despre ţara în care ajunsese, pentru că părinţii săi petrecuseră câţiva ani buni aici când erau mai tineri, chiar în perioada de maximă destindere a comunismului. Numai că Bucureştiul din anii cei mai sumbri ai tranziţiei româneşti nu mai avea prea multe lucruri în comun cu România anilor ’60. Capitala se fardase cu tot felul de reclame, românii beau Pepsi la litru, ascultau cucuvelele şi încă mai sperau că Iliescu va pleca.

Când a făcut prima oară cunoştinţă cu Bucureştiul, Ati şi-a imprimat în memorie o fotografie care surprinde cel mai mojic romantism al Capitalei: „Erau pe stradă fete frumoase, îmbrăcate în rochii de seară strălucitoare, cu paiete şi pietre colorate, care muşcau din franzele. Era nebunia cu turcismele“. În anul acela, unul dintre ziarele de mare tiraj din România publica, pe prima pagină, fotografia unui legendar decar al echipei naţionale de fotbal, alături de entuziasmantul titlu scris cu litere de-a şchioapă: „Hagi preşedinte!“. Fotbalistul fusese căpitanul reprezentativei României la Campionatul Mondial de Fotbal, echipa care învinsese Statele Unite şi Columbia în grupe şi Argentina – în optimi!

Utopiile
Ati venea din Santiago de Chile şi, ca orice chilian, era interesat de politică şi de fotbal, marile pasiuni care unesc şi care despart oamenii, dar specializările principale ale oricărui român. În Santiago, studiase Ştiinţe Police. Spune că voia să-şi construiască o carieră politică şi să schimbe sistemul din interior. Aceeaşi a fost şi raţiunea care l-a adus la ASE. Să-şi asume un profil economic mai puternic, să înţeleagă cum funcţionează sistemul şi-apoi să se dedice luptei pentru egalitatea dintre oameni. S-ar putea spune că era un visător, un idealist prea romantic, dar cine are curajul să vorbească despre utopii în faţa cuiva cu sânge latin?!

Nişte extratereştri în România
În plus, pentru că, asemenea oricărui străin, limba română îi punea ceva probleme, Ati-şi petrecea timpul în special cu studenţii din America Latină, dar şi cu străinii din Egipt, Liban, Congo, Albania sau Grecia. Era o fiesta permanentă în căminele studenţeşti! Totuşi, acest cerc studenţesc multicultural era înscris într-un cadru un pic mai pătrăţos: „Aveam, de exemplu, colegi africani cu care megeam la plimbare şi vedeam cum întoarce lumea capul după noi pe stradă. Ne simţeam extratereştri! Nu ne ziceau nimic, doar se uitau curioşi, dar asta te reduce într-un fel“. În cei 22 de ani petrecuţi în România, Ati şi-a dat însă mai multe explicaţii pentru atitudinea asta reticentă faţă de alogeni. De reflectat: „Românii sunt prietenoşi, dar în felul lor. Aici, oamenii sunt un pic mai reţinuţi. Reacţia automată e cea de respingere. Probabil că aşa rămâne după atâţia ani de Securitate şi izolare, control al informaţiei. Oamenii se închid, devin reticenţi faţă de străini. Mai ales cei în vârstă, care au rămas cu oarece rezerve faţă de tot ce nu e românesc. Dar e un fenomen care, din diferite motive, se întâmplă în toată Europa: secesioniştii din România, fosta Iugoslavie, flamanzii şi normanzii din Belgia, catalanii şi bascii din Spania. Oamenii sunt departe de-a fi uniţi, iar asta e o greşeală. Eu cred în conceptul de sinergie. Doar aşa 2+2 pot face 5“.

Câteva capitole din muzica românească
Pe Ati, ideile astea l-au ghidat în cele mai multe dintre alegerile pe care le-a făcut. Poate de-asta a renunţat la Finanţe-Bănci chiar înainte de ultimul examen din facultate. „Voi face muzică“, şi-a spus. Va fi un percuţionist excelent. Mergea şi el, ca toţi hipsterii din muzica anilor ’90, la jam-sessionurile de la etajul 2 al Teatrului Ţăndărică, iar atmosfera asta l-a sedus iremediabil. De-atunci, Ati s-a dedicat complet muzicii – şi a scris câteva capitole bune în industria asta. Poate vă impresionează această enumeraţie foarte, foarte selectivă: a cântat în Spitalul de urgenţă, cu Loredana Groza, în prima formulă a trupei Vama Veche, apoi la VH2, a fondat trupa Mandinga, apoi a mai cântat cu Urma, cu Lez Elephants Bizzares, cu Jazz Unit, cu Mircea Tiberian, a fondat trupa Blanoz, prima trupă a lui Bean de la Subcarpaţi, iar acum are şi o formaţie de grunge, care se cheamă Space Needle. Unul dintre proiectele sale speciale e muzica de mediaţie alături de iranianul Amir Heidarkhodaee, care cântă la instrumente de coarde persane.

Fiesta continuă
Dacă-l întrebi ce face din „Aida şi noi“ o trupă bună, vorbeşte despre chimie, despre cum unele lucruri sunt făcute să fie, despre prietenie şi respect, dar, de fapt, nici el nu ştie să spună. Îi place şi cam asta e. „Noi toţi venim cu un bagaj cultural altfel, iar muzica noastră e o conversaţie. Repertoriul e foarte larg, cântăm în română, engleză, italiană, sârbă, franceză, spaniolă. Nu ştiu cât de fidelă e asocierea asta, dar suntem o combinaţie între Nouvelle Vague şi Mihai Mărgineanu. Muzica noastră are legături cu muzica de mahala, are un pic de umor şi e uşor ireverentă, pentru nu vrem să ne luăm foarte tare în serios. Facem o muzică relaxată, pentru oamenii care vor să se simtă bine, să danseze şi să fie liberi.“ Fiesta continuă.

Legătura lui Ati cu România este una mai lungă decât îşi poate aminti el. Scurt excurs genealogic: bunicul lui Ati din partea mamei a fost printre fondatorii Partidului Comunist din Chile. Mama sa, muzician, i-a păstrat testamentul politic şi a aderat, la rândul ei, la ideologia comunistă. Era membră în tineretul comunist chilian, un fel de UTC al nostru, când a ajuns prima oară în România, la un congres al Internaţionalei. Aici l-a cunoscut pe tatăl lui Ati. Faţă de Chile comunist din anii ’60, România părea o soluţie pentru femeie. Aşa că s-a stabilit aici, să studieze la Conservatorul românesc, recunoscut atunci drept una dintre cele mai bune şcoli muzicale. Cuplul a rămas în România până în 1971, anul „Tezelor din iulie“ ale lui Ceauşescu şi începutul unui deceniu care i-a făcut pe mulţi să creadă că regimul comunist e nemuritor. Şcoala românească şi-a pus însă decisiv amprenta asupra destinului mamei lui Ati: a devenit prima femeie dirijor din America Latină! Ati a studiat şi el pian şi vioară, a absolvit un liceu cu profil artistic, însă, în contextul transformărilor sociale din ţara lui, a renunţat la muzică în favoarea unei potenţiale cariere politice. Numai că, într-o vară, când mama sa era în turneu cu o orchestră de operetă spaniolă, şi-a cumpărat un set de tobe. A început.

Francisco Ramonda şi vioara barocă

Pare destul de nefiresc ca un argentinian să vrea cu tot dinadinsul să ajungă în România. Şi să încerce, aşa, timp de vreo trei ani să se stabilească aici. Dar pentru Francisco Ramonda din Rosario nu e aşa. Pentru el, lucrurile sunt mai simple. Francisco e violonist. Cântă muzică barocă şi contemporană. E prieten cu un alt violonist, Alberto Lisi, care a studiat în Elveţia şi care, la rândul lui, e prieten cu Liviu Prunaru, care locuieşte în Amsterdam.

Cei trei s-au întâlnit acum cinci ani în Argentina şi s-au împrietenit. Atunci, Liviu i-a făcut o propunere lui Francisco: nu vrea să vină în Bucureşti, la Conservatorul nostru, să studieze cu fosta lui profesoară? Şi, de vreme ce propunerea a venit de la o persoană precum Liviu, căruia Francisco îi cam aprecia măiestria, argentinianul n-a meditat prea mult. În 2012, a venit aici, s-o cunoască pe profesoara Mihaela Mailat.

Totuşi, lui Francisco i-au trebuit vreo trei ani ca să se stabilească definitiv în Bucureşti. „Am dat admitere la Conservator de trei ori, am luat examenele de trei ori, însă abia în 2015 am primit şi bursă. Fără bursa aceasta, pentru că eu nu sunt european, trebuie să plătesc destul de mult pentru studii. Or, pentru că nu puteam să plătesc, nu puteam să rămân. M-am întors de fiecare dată pentru că Mihaela Mailat e aici şi e o profesoară excelentă. Mie mi-a devenit ca o mamă, m-a ajutat foarte mult şi încă mă ajută“. Francisco are 25 de ani şi e student în anul I la Conservatorul românesc. Deşi e în Bucureşti de mai puţin de un an, vorbeşte limba română mai fluent decât mulţi dintre români, iar aceasta nu-i deloc o exagerare.

Francisco e întrucâtva obişnuit să trăiască printre străini; vitalitatea şi pasiunea sa pentru muzică îl cam fac să se adapteze oriunde. În plus, spune că Argentina e o societate foarte eterogenă, astfel că a fost educat în spiritul toleranţei. „Sunt oameni din toate colţurile lumii. În Buenos Aires e cea mai mare comunitate ebraică după Israel şi New York, dar sunt şi mulţi arabi, în special din Liban şi Siria. De exemplu, înainte să ajung în România am locuit o vreme în Berlin, stăteam într-un cartier turc, unde aproape fiecare avea pe cineva în Argentina de ani buni. Prin comparaţie, când am ajuns în România, am văzut cea mai omogenă societate. Asta poate fi un lucru bun, dar are o consecinţă negativă: nu e atât de flexibilă şi prietenoasă cu străinii. Probabil că nu e obişnuită“, îşi explică Francisco.

Pentru argentinian, o diplomă obţinută la şcoala românească de muzică e ca un blazon pentru orice muzician, iar instrumentele cu corzi sunt cea mai rafinată specialitate: „Sunt foarte mulţi violonişti excelenţi în Olanda, Germania, Franţa, Elveţia, dar la Ateneul Român nu prea sunt invitaţi. Nici măcar nu sunt apreciaţi, iar asta e greu de înţeles, pentru că, în ţările care-i găzduiesc, ei sunt elite. Când se întorc acasă, primesc prea puţine invitaţii la Radio sau la Ateneu“.

Franciso e un soi de invitat permanent al formaţiei „Aida şi noi“ şi pentru că programul de la Conservator nu-i permite să-şi asume responsabilitatea de a fi angajat permanent într-o trupă. „Muzica de la Conservator e un pic mai birocratică, e un job în sine, care are nevoie de foarte multă atenţie.“ Pe de altă parte, regretă că, dintr-o sută şi ceva de violonişti la Conservator, nu există nici măcar un cvartet de coarde, „doar pentru a cânta de plăcere“. Dar Francisco a găsit grupul alături de care poate cânta doar de plăcere, unde muzicienii nu sunt în concurenţă, ci în armonie. Unde se simte acasă. E clar că le va mai dărui o vreme vioara lui barocă Aidei şi nouă.

Zmeul care a cucerit Berlinul

Mihai Victor Iliescu e un maratonist. El e, de fapt, ambiţiosul care i-a unit pe oamenii aceştia despre care aţi citit până acum; e turnesolul care i-a încredinţat că muzica e baza care-i poate uni şi că, acolo unde e pasiune, va exita mereu chimie. Mihai e român, însă veţi vedea că i se cuvine un loc aparte sub această umbrelă numită, în spiritul emfazei jurnalistice, „refugiaţi în muzică“.

Mihai are studii de drept – la Universitatea din Bucureşti şi la College of Law din Londra –, însă astăzi pledează doar pentru muzică. A fost director de creaţie la o importantă agenţie de publicitate din România, însă a renunţat la o carieră bine remunerată şi cu perspective formale concrete, în favoarea pasiunii sale pentru chitară clasică. Se întâmpla în 2009 şi să renunţi la un salariu confortabil în plină criză financiară globală nu e puţin lucru. Dar, repetăm, Mihai e un maratonist. Aşa că a fugit în Berlin, să facă muzică.

În capitala Germană, ambiţia lui s-a concretizat într-unul dintre cele mai frumoase proiecte muzicale româneşti. Aşa s-a născut formaţia Zmei3, alături de fermecătoarea soprană Paula Ţurcaş şi de vibrafonistul taciturn Oli Bott. Stilul lor muzical, numit „rough romanian soul“, carevasăzică suflet aspru românesc, a cucerit Berlinul. Vara trecută, cei trei au plecat în Transilvania pentru a înregistra un album sub bagheta unuia dintre marii specialişti în tehnica înregistrărilor de teren, Ian Brennan, premiat cu Grammy. Proiectul muzical, lansat pe piaţă în urmă cu aproximativ o lună, a primit recenzii, printre altele, de la „The Vinyl District“ şi „The Huffington Post“, iar în ultimele două săptămâni s-a pironit pe primul loc în topul „Merging Arts Productions“, companie internaţio­nală care inventariază proiectele aparte din muzică şi arte vizuale. Formaţia îşi va prezenta albumul prima oară în România pe 2 iunie, la Cluj, la TIFF.

Mihai e unul dintre oamenii aceia care şi-au agăţat în cui sacoul corporatist pentru a se dărui unei pasiuni. După şapte ani în Berlin, Mihai mai face o haltă în Bucureşti pentru a întregi grupul acesta polarizat în jurul frumoasei fete din Bosnia, Aida Šošić.