Românii care au cucerit Berlinul: Zmei Trei şi muzica sufletului aspru românesc
0
Paula Ţurcaş, Mihai Victor Iliescu şi Oli Bott au cucerit Berlinul cu muzica lor inedit de românească. Nu se opresc. Formaţia lor, Zmei Trei, este promisiunea că sufletul românesc nu poate fi înstrăinat. Acesta este un articol despre succesul autentic.
Zmei Trei este o trupă de muzică formată de un chitarist român din Berlin, actual textier, fost avocat cu studii în Londra, are melodii româneşti compuse de un vibrafonist neamţ, fost baterist de heavy metal cu studii de muzică în Boston, şi vocea fabuloasă a unei fete de preot din Ardeal, cu studii la Zürich şi Lugano. Ea e soprană. Cel mai recent album al lor a fost înregistrat în creierul munţilor din România şi e produs de un american cu Grammy, e mixat în Franţa şi masterizat în California cu bani de la fani din România, Germania, Marea Britanie, Franţa, Austria, Elveţia, Spania, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda, Noua Zeelandă, Canada şi Australia. Zmei Trei cântă un tip de muzică al cărei traducere, din limba engleză, ar fi „suflet aspru românesc“. Dar ei îi spun „rough romanian soul“, să se-nţeleagă. Aceasta este istoria scurtă a unora dintre cei mai ambiţioşi muzicieni pursânge care-au putut fi auziţi din Australia, înspre Occident, până în Noua Zeelandă: Paula Ţurcaş, Mihai Victor Iliescu şi Oli Bott. Zmei Trei. Că, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.
Fuga
În 2009, Mihai Victor Iliescu (foto) a plecat din România. Avea în spate opt ani de experienţă în publicitate, ajunsese chiar director de creaţie la una dintre agenţiile mari din Bucureşti, avea toate premisele pentru ceea ce s-ar putea numi, potrivit cu rigorile oricui, o carieră de succes. Unde mai pui că, de fapt, meseria lui de bază era cea de avocat – făcuse dreptul la Universitatea din Bucureşti şi la College of Law din Londra –, membru al European Lawyers’ Association. Carevasăzică, îşi permitea să meargă în city-break-uri la ski, putea chiar să câştige o medalie de aur la slalom uriaş, în Italia, putea să împingă tava la cravată în lunch-break-ul petrecut la popotele corporatiste, să bea trei smoothie-uri din acelea cu morcov, măr, portocale şi ghimbir, iar vineri seara să-şi cheme creativii la tequila.
Numai că Mihai a plecat să facă muzică în Berlin. Ca şi când şi-ar fi aruncat toate diplomele la gunoi, toate emaiurile în Recycle Bin şi ar fi pornit în lume doar cu diploma de „Pionier Creator“ pe care o luase la 10 ani pentru compunerea despre albine. Şi cu amintirea momentului în care, aflând că la Conservator nu se mai face clasă de chitară, se hotărâse să se înscrie la Drept. Aşa a vrut el.
Caznele
În Berlin, Mihai trebuia să treacă, aşa cum se întâmplă în poveştile populare, prin cele trei cazne. Mai întâi, să-şi găsească un loc de muncă. După primele trei luni şi după câteva refuzuri, a început să fie mai puţin selectiv. Aşa că a acceptat primul post oferit: curăţenie într-un hotel despre care spune că părea pentru mafioţi ruşi din Letonia. Hotelul n-avea targetul acesta, dar aşa i s-a părut lui. După câteva luni a fost promovat la minibar, unde a mai rămas vreme de-un an. A început să studieze chitara mai abitir, a făcut lecţii cu Rainer Feldmann şi Alexej Wagner, oameni pe care noi nu-i cunoaştem, dar care sunt un fel de maeştri ai lor. A început să dea şi lecţii de chitară, în privat şi la licee, şi să-şi vadă visul un pic mai aproape.
Clanul sopranei
Apoi a întâlnit-o Paula Ţurcaş (foto), soprană care i-a cântat o doină grea, din aceea transilvană, „O plecat moţu’ prin ţară“ se numeşte şi e despre oameni dezrădăcinaţi şi înstrăinaţi, cam cum era Mihai, cum era Paula. Se întâmpla pe undeva, prin 2011. Paula ştia cântecul ăsta de ceva vreme, oricum nu de mult timp, de când avea 3 ani. Îl învăţase de la tatăl său, preot în satul Şmig din nordul judeţului Sibiu, adică acolo unde iarba creşte mai molcom şi mai verde. Paula vorbea mult despre lele Lucreţia, o doamnă din sat, despre clopotele bisericii şi despre războiul de ţesut al bunicii.
„O fată de preot“
Paula Ţurcaş n-ajunsese în Berlin chiar ca Mihai, nici măcar ca Dorothy Hare a lui George Orwell, deşi un pic de educaţie în stil baroc avea şi ea. Paula era o soprană, cânta operă baroc, însă nu era chiar mulţumită de ea şi de ceilalţi – chiar aşa, vă imaginaţi cum arată o soprană nemulţumită? Adică, e drept, Paula avea deja o carieră uşor de invidiat, numai că, pentru ea, nu era chiar ce trebuie. Paula studiase la Academia de Muzică „Gh. Dima“ din Cluj, apoi, cu bursă, la Hochschule Musik und Theater din Zürich. Făcuse şi cursurile postuniversitare de muzică contemporană de la Conservatorio della Svizzera Italia din Lugano, cu Luisa Castellani. Cântase în Schweizer Opernstudio Biel şi în Opernhaus Biel-Solothurn. Apoi, se specializase în muzică veche la Karlsruhe Händel International Academy, iar în ultimii ani cântase alături de orchestre mari, precum Händel Festspielle Halle, Bayreuth Barock, Filarmonica din Varşovia sau Opernhaus Passau. Dar, reluăm, nu era ce trebuie.
„Neamţul nostru“
Paula voia să-şi arate sufletul pe scenă, să cânte din inimă, să se vadă cum îi joacă ochii la fiecare inflexiune a vocii. Să fie autentică. I-a plăcut felul lui Mihai de-a fi şi de-a se raporta la muzica bună. Apoi a apărut Oli Bott (foto). Lui îi spuneau „neamţul nostru“, pentru că Oli e neamţ.
Oli e un fenomen. Presa germană l-a numit „the rising star of Berlin jazz sky“ (n.r. – steaua în ascensiune de pe cerul jazzului berlinez). A studiat vibrafon şi compoziţie la Berklee College of Music din Boston, iar profesori i-au fost Gary Burton şi Bob Brookmeyer. A absolvit cu summa cum laude. Apoi, a mai luat nişte burse, alte câteva premii pe la competiţii de compoziţie sau de jazz, şi-a făcut propria orchestră şi, cumva, şi-a cam scris permanent numele în muzică. Lui Oli îi place muzica jazz, dar mai mult îi place muzica liberă, îi place să fie un muzician liber. Aşa a ajuns să întregească grupul acesta, Zmei Trei. Mihai glumeşte când spune despre Oli că e neamţul-clişeu care rezolvă problemele. Glumeşte şi nu prea glumeşte. Oli compune muzica Zmei Trei, pe versurile lui Mihai.
La început, cei trei mizau mai mult pe muzica tradiţională românească, reinterpretată. Maria Tănase, Romica Puceanu, Aurelian Andreescu, Vasile Pandelescu, Toni Iordache şi alţii. Şi-au făcut cu uşurinţă un repertoriu şi au început să alerge prin concerte.
Berlinezii s-au îndrăgostit de ei, iar asta le-a dat speranţă şi putere de muncă. Libertatea era, pesemne, posibilă. Au devenit mai cunoscuţi, dacă nu chiar celebri. Bine, nu vă imaginaţi că orice berlinez, acostat pe stradă, le va fi admirator necondiţionat, însă trebuie să ştiţi că nu e puţin lucru să seduci un neamţ cu muzică românească, pusă pe versuri româneşti, interpretată de nişte români. Au mai venit şi în România să cânte, dar succesul a rămas, mai degrabă, la nivel de cafenea. Au dat nişte interviuri pe la televiziuni, s-au scris câteva articole de presă, şi-apoi s-au întors la ceea ce aveau ei mai bun de făcut: muzică din suflet. Din suflet aspru românesc, în fine.
Totuşi, timpul le-a rafinat stilul şi le-a unit toate visurile acelea de mai sus într-unul singur: să arate, în continuare, ce frumoasă e muzica românească şi cât de uşor poate parcurge cel mai scurt drum de la scenă la suflet. Iar energia pe care au investit-o a început să dea roade din ce în ce mai concrete. Zmei Trei vor lansa primul album cu compoziţii proprii, un pic mai departe de muzica tradiţională, dar la fel de românesc cum le e sufletul – inclusiv al lui Oli. Şi poate că n-ar fi putut face asta atât de uşor fără sprijinul tuturor celor care i-au ascultat şi care s-au lăsat seduşi de muzică.
„Ne afirmăm, prin muzică, identitatea“
Aparte de romanţele din care s-a născut Zmei Trei, rămân câteva necunoscute, câte întrebări. Cum se explică succesul din Germania al unor muzicieni români, care cântă în româneşte muzică românească? Paula Ţurcaş: „De la primele concerte reacţia a fost atât de emoţională şi de directă încât ne-a surprins şi pe noi foarte tare. Este o muzică ce nu trece prin filtrul minţii, e o energie. Oameni nu pricepeau versurile, dar înţelegeau muzica. Asta a reprezentat pentru mine o onoare. În Germania cântam în cluburie de jazz, acolo oamenii aplaudă un solo de fiecare dată, în România oamenii au fost puţin reţinuţi. Nu cred că se aşteptau la asta. La ultimul concert am avut şapte bis-uri şi mai voiau“.
Libertatea
Apoi, cum de Oli Bott, jazzist neamţ, compune muzică românească, de vreme ce prima oară când a ajuns în România fusese adus de colegii de trupă? Ce poate şti el? Oli Bott: „Studiul jazz-ului a fost cea mai bună opţiune profesională pentru mine din acel moment. Nu sunt un muzician de jazz, ci, mai degrabă, un muzician liber. Îmi place, de pildă, mai mult muzica pe care o fac cu Zmei Trei. Nu am o exlicaţie logică despre cum o scriu. E, pur şi simplu, emoţional. Când am cunoscut-o pe Paula, am ştiut că vreau să scriu muzică pentru vocea ei. Ea şi Mihai sunt, practic, instrumentele mele. Sunt însă inspirat de fiecare dată când vin în România. Simt că am libertatea de a face ce vreau, în timp ce în alte locuri totul devine convenţional, comercial. Aici găsesc mai mult spaţiu pentru a crea pentu oameni“.
Visul
De unde vine acest „rough romanian soul“? Mihai Victor Iliescu: „Muzica ajunge direct la inimă, nu trece prin minte. E un amestec al contrastelor, cu momente dulci, delicate, urmate de explozii de energie. De exemplu, o doină frumoasă e, în primul rând, foarte tensionată. Are momente emoţionante, dar mereu e ceva dur acolo. Practic, noi ne afirmăm, prin muzică, identitatea şi sentimentele“. Şi inspiraţia? Are tot Mihai un exemplu: „Piesa «Vis» este despre partizanii din munţi, iar muzica e un amestec de motive muzicale româneşti. Poate că sună uşor mistic, dar am visat acest lamento, o combinaţie care cuprinde Psalmul «Binecuvântat eşti, Doamne!» din Liturghia ortodoxă, Ciuleandra, Rapsodia Română a lui Enescu sau sârba din sud“.
Banii
La începutul lunii iunie, în acest an, Zmei Trei a lansat o campanie ambiţioasă de strângere de fonduri, găzduită de www.kickstarter.com, unul dintre site-urile de crowdfunding destinate artiştilor, muzicienilor, designerilor ori regizorilor. Site-ul pune la dispoziţie o platformă evoluată de colectare de fonduri şi este o metodă alternativă de finanţare care le oferă celor trei muzicieni oportunitatea de a fi sprijiniţi pentru realizarea unui proiect. Proiectul lor era de a înregistra un album în România, sub bagheta unuia dintre marii specialişti în tehnica înregistrărilor de teren, Ian Brennan, premiat cu Grammy. Aveau nevoie de 22.000 de euro pentru aducerea echipei de producători din California în Transilvania, pentru a finanţa mixajul, masterizarea, distribuirea CD-ului şi altele. Într-o singură lună, oamenii au adunat 23.770 de euro de la susţinători din toată lumea. Pe 11 septembrie au finalizat înregistrările în creierul munţilor din România. Albumul va ajunge înapoi în scurt timp.
De ce au vrut ei neapărat să se plimbe pentru a înregistra un album? Mihai: „E adevărat că a fi costat mai puţin dacă am fi făcut înregistrările în Berlin. Fără să fim excesiv de pasionali sau prea idilici, pentru fiecare dintre noi e foarte importantă conexiunea cu România. E un sentiment aparte. Mai ales când faci comparaţia cu un studio aseptic, fără ferestre, unde stai cu căştile pe urechi şi aştepţi să vină inspiraţia. Altfel e să simţi natura, să o absorbi în muzica ta. Am înregistrat ca şi când ar fi fost ultimul nostru concert şi totul a mers în linie dreaptă“.
Zmeii
Practic, acest episod demonstrează nu doar că muzica celor trei nu are nevoie de intermediari pentru a ajuge la destinaţie, ci şi ambiţia lor de a arăta publicului cât de mult îşi preţuiesc meseria. Zmei Trei nu e dintr-un basm, nu e o poveste din acelea în care eroul atotputernic îşi descoperă virtuţile şi-şi învinge duşmanii tradiţionali. Nu. E vorba aici de un soi de maraton, în care eroii nu sunt atotputernici şi nu au superputeri. În care eroii sunt zmei şi în care zmeii îşi respectă condiţia şi fac tot ce pot pentru a-şi îndeplini scopul pentru care au fost făcuţi: să se înalţe uşor, sigur, definitiv.
Se încarcă comentariile...
