Adina Popescu: Se făceau filme documentare la Sibiu înainte de '89? Presupun că trebuie să existe un început.

Dumitru Budrala: Păi, la început am avut o bicicletă. Bicicleta am dat-o unui maistru care mi-a dat la schimb un aparat Smena. Şi am fost uluit de aparat, de posibilitatea de a face poze. Mai tîrziu mi-am cumpărat un Zenit cu care făceam poze la nunţi, la botezuri, la înmormîntări. Aşa am strîns bani şi am cumpărat un Pentax cu care puteam face şi diapozitive. Am trecut foarte repede la film. Era prin anii '80 şi lucram ca profesor într-un sat, cînd acolo a avut loc o crimă. Nimeni nu făcea nimic ca să-i descopere pe făptaşii, mai ales că toată lumea din sat bănuia cine erau, iar eu nu ştiam prin ce metodă să fac dreptate. Nu eram nici avocat, nici procuror sau miliţian, aşa că m-am gîndit că prin film aş putea să restaurez cumva adevărul despre crimă şi să-l fac public. Nu mi-era foarte clar cum, însă îmi imaginam că se poate face justiţie prin film. Aşa am început să experimentez.

Despre ce sat era vorba?

Dumitru Budrala: Despre Jina. Am iniţiat acolo un cineclub foarte bun, la Căminul Cultural. Făceam parte dintr-un grup de profesori care întreţinea cineclubul ăsta. Aveau loc evenimente mari, cu săli arhipline, la Căminul Cultural. Şi făceam proiecţii de film. Cu pelicula era greu. Nu aveam bani să facem cópii şi montam direct, tăiam pelicula cu lama, o lipeam cu acetonă, iar muzica o puneam pe un magnetofon, separat. Tot noi făceam afişele, anunţurile de pe la biserică, băteam toba, făceam PR. Şi venea public, dom'le! Şi totul a plecat de la zero, căci nu ne dădea nimeni nici un ban. Am făcut odată o colecţie de costume populare şi am văzut că le plăceau nemţilor. Am vrut să le dau pe toate pe un aparat de filmat, un Arriflex. Dar a aflat miliţia şi nu am reuşit să facem treaba. Aşa că am adus un Krasnogorsk din Uniunea Sovietică. Făceam filme, mergeam cu ele la Costineşti, la festival, am luat chiar şi premii. Iar apoi am început să filmez nunţi săteşti, împreună cu Vintilă Mihăilescu, cu o cameră VHS pe care o primise el din Elveţia. Eu tocmeam nunţile, filmam amîndoi şi împărţeam cîştigul.

Erau filme antropologice, la vremea respectivă?

Dumitru Budrala: Nici nu exista termenul. Era catalogat drept folclor... etnografie şi folclor. Comuniştii nu încurajau ceea ce numim astăzi film antropologic. Ceea ce făceam noi era tolerat pentru că nu intra în zona lor de interes. Nu ne acordau nici un fel de sprijin. Cu filmul antropologic, totul a început în 1990, cînd lucram deja la Muzeul Astra şi a venit în vizită ambasadorul Franţei de atunci. I-a plăcut foarte mult muzeul şi a zis: bun, e foarte frumos, dar vă lipseşte ceva. Nu aveţi audiovizual... Nouă ni se părea chestia asta ceva de avangardă. Nu avea nici un muzeu aşa ceva, poate doar MŢR-ul, dar şi ei erau tot la început. Ideea era să începem să ne documentăm şi să înregistrăm realitatea. Pentru că era evident că în acea perioadă se petreceau nişte procese care duceau la pierderea unor lucruri foarte valoroase, ceea ce s-a şi întîmplat, din păcate. Şi acum mă gîndesc cu tristeţe că nimeni nu a făcut vreun film despre destructurarea unui CAP, a unui IAS, a unei fabrici, nu au fost înregistrate nicăieri toate aceste drame uriaşe prin care a trecut societatea românească.

Cum s-a ajuns la ideea unui festival de film antropologic?

Dumitru Budrala: Prima ediţie a fost în 1993. Atunci a fost primul şi ultimul an în care festivalul a fost naţional. A durat trei zile şi au participat 40 de filme, în totalitate filme de televiziune. Încă de la prima ediţie a venit Michael Stewart, un cunoscut antropolog englez care a rămas un prieten fidel al festivalului. El a făcut teren în Ungaria şi şi-a dat doctoratul cu o lucrare despre ţiganii lovari de acolo. A trăit doi ani între ţigani, cu tot cu familie, cu copil mic, a învăţat limba, tot... Apoi a venit în România şi era interesat să facă un studiu despre ciobanii români. În 1993, cînd s-a proiectat la festival documentarul lui filmat în Transilvania, au ieşit toţi spectatorii din sală. A fost şocant pentru ei. Nu puteau să accepte un film realist, în care se vorbeşte liber. Situaţia asta s-a menţinut pînă în '98, cînd am păţit o altă chestie...

Csilla Kató: Da, în 1998 a fost proiectat un film al unui regizor maghiar despre Ip, un sat din nordul Transilvaniei unde în anul 1940 a avut loc un masacru. Era un film onest despre cum trăiesc oamenii din Ip acum, fiecare vorbind pe limba lui, română sau maghiară, ce îşi amintesc, despre cum viaţa merge mai departe, deşi ceea ce s-a întîmplat a fost marcant pentru ei. Cînd s-a proiectat filmul, festivalul avea loc la Casa Armatei şi un colonel care era responsabil acolo ne-a oprit curentul electric şi a vrut să ne dea afară din incintă.

Dumitru Budrala: A făcut scandal, că ce-i cu filmele astea, cu unguri, cu ţigani şi că facem România de ruşine...

Cum vă descurcaţi din punct de vedere logistic în urmă cu 15-20 de ani?

Dumitru Budrala: Ar fi greu să descriem logistica de atunci, căci sînt multe detalii legate de context. Nu existau fonduri publice pentru evenimente culturale. În anul 2000, am luat prima dată bani de la CNC. Cred că au fost vreo 60 de euro. Dacă voiai să faci un eveniment cultural, trebuia să inventezi modalitatea de a-l face. Multe lucruri le obţineam prin schimburi, prin muncă de voluntariat, dar erau şi costuri pentru care trebuia să obţinem bani. Termenul de sponsorizare era echivalent cu pomana, un fel de cerşit. La un moment dat, fratele meu, care avea o fermă înfloritoare pe vremea aceea, m-a sponsorizat: două remorci de cartofi. Au venit cu tractoarele la muzeu şi am dat sfoară în ţară că vindem cartofi la jumătate din preţul pieţei de atunci. Am vîndut cartofii, şi cu banii pe care i-am luat pe ei am plătit mesele pentru invitaţii de la festival. Însă problema cea mai mare era că nu aveai contacte, informaţii. Mai luam filme de la ambasade şi le proiectam, cu ocazia festivalului, în diferite locaţii. În primul an, am proiectat filmele pe un singur televizor. În anul următor, am avansat şi proiectam filmele pe patru televizoare, legate în reţea. În 1994 aveam o singură secţiune de competiţie, dar premiile erau destul de mari, de la Comisia Europeană, de la Fundaţia Soros - care a dat un premiu de 10.000 de dolari. Tot în 1994 am făcut un lucru fantastic şi inconştient: am difuzat filmele la posturi de televiziune locale. Pentru prima oară, oamenii vedeau alte lumi, alte realităţi. Filmele documentare nu se difuzau atunci nici măcar la TVR, nu exista Internet...

Vă gîndeaţi deja la o continuitate pe termen lung?

Dumitru Budrala: Eu mă gîndeam clar că vreau să devină cel mai important festival din Europa şi din lume (rîde). Intenţiile mele erau foarte clare: voiam să fac un festival care pentru mine, cel puţin, să dureze toată viaţa! Iar Festivalul Astra este un loc unde se poate aduna acest trib tot mai mare al iubitorilor de film documentar.

Ce se întîmplă cu filmele după ce au fost proiectate la festival?

Csilla Kató: Filmele documentare bune cresc valoric în timp. Cînd am făcut programul românesc pentru 2006, am revăzut nişte filme din arhivă şi am rămas şocată. De exemplu, este un film românesc, Mudava, realizat de Liviu Tipuriţă. Ceea ce m-a şocat nu era personajul sau filmul în sine, ci cum arătau trotuarul, strada din anii '90, atmosfera de atunci. Toate aceste detalii capătă o valoare de document vizual. Am adunat treptat o colecţie de filme documentare care nu există în altă parte. De pildă, filmele româneşti care s-au făcut în ultimii 20 de ani nu le poţi găsi altundeva decît în arhiva noastră. Şi vin la Sibiu cercetători şi doctoranzi din străinătate ca să le studieze. Arhiva o ţinem activă şi prin caravane, cinematecă, programe educative.

Astra Film Festival e un festival de film cu o atmosferă aparte, unică la noi. Cum reuşiţi să creaţi această atmosferă?

Csilla Kató: În concepţia noastră, un festival de film nu înseamnă doar cît mai multe proiecţii de filme, trebuie să se nască o atmosferă care să ajute schimbul de idei, de emoţii, de reacţii care se nasc în jurul receptării filmelor. Există festivaluri, la care focus-ul principal a fost în jurul sesiunilor de pitching, iar profesioniştii sînt atraşi ca să obţină bani pentru viitoarele lor proiecte. Aproape numai asta conta, iar sălile de proiecţie erau goale. Noi am vrut să facem un eveniment care să sărbătorescă filmul, la care oamenii să consume filme şi să discute despre ele, nu o piaţă care să faciliteze oferte de vînzare şi cumpărare. Pe de altă parte, profilul unui festival se dezvoltă în timp şi prin selecţia de filme, este ca o semnătură. Festivalurile se recunosc ca valoare în acest fel şi se urmăresc reciproc. De exemplu, avem schimburi de publicitate cu Cinéma du Réel din Paris, FID-Marseille sau Visions du Réel, care ne-au cerut să facem schimb de bannere, ceea ce înseamnă că le-a plăcut ceea ce au văzut la noi. În plus, e important să aduci personalităţi. Oameni importanţi din lumea filmului internaţional. De-a lungul timpului, acest fapt a dat o dimensiune de testare a calităţii.

Ce fel de public aţi avut la început? Şi cum vi l-aţi format?

Dumitru Budrala: La început, au fost sibieni în mare parte. Abia după 1994 au început să vină şi din străinătate, în special regizorii filmelor din festival. Şi mai veneau şi din centrele universitare: Bucureşti, Cluj, Iaşi. În mod sigur s-a educat un public la Astra. Noi am muncit mult şi la partea asta: cea de a aduce public. Una dintre strategiile noastre a fost să-i aducem pe studenţi, să le oferim condiţii şi facilităţi. La o ediţie, am obţinut gratuit de la o unitate militară vreo 350 de locuri pentru ei. Atunci au venit studenţi din toată ţara.

Csilla Kató: Odată, ne-am suprapus peste o campanie electorală. Venise Ion Iliescu pe un stadion şi au avut nişte probleme cu furnizarea de curent electric acolo. Le-au căzut generatoarele şi a fost o pană de curent în tot oraşul. Era vineri seara şi noi aveam proiecţii. Erau sălile pline. Ne-am confruntat cu o situaţie de organizare neprevăzută. Nu ştiam ce să facem. Şi am avut o surpriză pe care nu o voi uita niciodată. Au stat oamenii timp de două ore într-o beznă absolută şi au cîntat. Două ore de poveste. Şi atunci ne-am dat seama ce public fain avem! Acum sînt documentarişti - atît români, cît şi străini - care vor ca premierele filmelor lor să aibă loc la noi, la Sibiu. Asta înseamnă ceva pentru festival! Iar în iunie anul acesta, Michael Stewart a organizat la Londra prima ediţie Open City, un festival de film documentar, inspirat în totalitate de Astra Film Festival. E ca şi cum festivalul nostru ar fi ajuns la maturitate şi ar fi adus pe lume un copil. Puţine proiecte culturale româneşti ajung să fie luate drept model din România şi „exportate" într-un oraş precum Londra.