Papil Panduru, un actor cu viaţă de roman: „Pe Sergiu Nicolaescu l-am băgat în mă-sa şi i-am dat un picior în portieră“

Papil Panduru, un actor cu viaţă de roman: „Pe Sergiu Nicolaescu l-am băgat în mă-sa şi i-am dat un picior în portieră“

Papil Pagubă a devenit Panduru după ce a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1961, pentru că i s-a transmis de către conducerea Teatrului de Stat din Timişoara că numele său n-are ce căuta pe afişele spectacolelor.

Are 81 de ani, dar încă îşi poartă pletele în vânt. Probabil că, dacă s-ar fi născut acum vreo două secole, ar fi fost unul dintre haiducii care împânzeau codrii Olteniei natale. Papil Panduru este un om dintr-o bucată, care nu numai că nu a uitat de unde a plecat, dar regretă sincer, acum, la vârsta senectuţii, despărţirea de glia strămoşească. În cei 60 de ani petrecuţi în lumea teatrului a jucat într-un număr impresionant de piese, unele dintre ele puse în scenă chiar de către soţia sa, apreciata regizoare Cătălina Buzoianu. Poate fi văzut şi în stagiunea actuală a Teatrului Mic, în „Primăvara doamnei Stone la Roma“, după romanul ononim al lui Tennessee Williams. Având o „moacă“ bună, fiind bun călăreţ şi posedând un fizic robust, s-a întâlnit în carieră şi cu filmul, însă de prea puţine ori i s-au oferit roluri de prim-plan. Chiar şi aşa, a rămas în memoria spectatorului, prin multe dintre apariţiile sale episodice de pe marele ecran, de „negativi care netezesc calea pozitivilor“.

„Weekend Adevărul“: Aveţi un prenume foarte neobişnuit, domnule Panduru. În România nu sunt, conform ultimului recensământ, mai mult de zece persoane pe care le cheamă Papil...

Papil Panduru (râde): Da, da, da...Toată viaţa mea am fost întrebat ce-i ăsta, de unde vine. M-am născut pe 13 octombrie 1934 în Menţii din Dos, un sat cu vreo sută de case din comuna Borăscu, judeţul Gorj. Tata s-a uitat în calendarul ortodox şi a văzut că pe 13 octombrie e trecut Sfântul Mucenic Papil. Şi mi-a dat acest nume. Datorită acestui sfânt, m-a ajutat Dumnezeu. Aşa am scăpat de armată, de exemplu. Când venise vremea să mă ia cu arcanul la oaste, funcţionarul de la primărie, când a venit hârtia de la Comisariatul Militar al Raionului Strehaia, a citit, în loc de Pagubă Papil – Pagubă Copil. Cu un an înainte, răspunsese la o altă citaţie, venită pe numele unui frate de-al meu, născut în 1933, care murise la opt luni. A crezut că era vorba tot despre el, aşa că a scris că eram copil când am murit.

Pagubă, aţi spus, nu Panduru?

Da, pe mine m-a chemat Papil Pagubă până după terminarea Institutului. Când am ajuns la Timişoara, la Teatrul de Stat, mi s-a zis: „Păi ăsta e nume de pus pe afiş?! Nu putem face aşa ceva“. Aşa că l-am chemat pe tata şi i-am spus că trebuie să-mi schimb numele, ca să pot juca. M-a pecetluit tata. Pe el îl chema Pagubă, iar numele de fată al mamei era Panduru, pe care l-am preluat. Cu el am jucat în teatre, cu el am făcut cele 80 de filme. Majoritatea călare. Luam calul din zbor! Le spuneam regizorilor: ,,Mie nu-mi pui cascador, eu îmi fac singur toate scenele“. (râde) Mai îmi spunea câte unul: „Domnule, dar e periculos. Trebuie să te apuci cu mâinile de frânghie şi să-ţi dai drumul de acolo, de sus“. Le-am făcut pe toate. Am rămas şi cu o vertebră paradită din cauza asta.

Unde aţi învăţat să călăriţi atât de bine?

Acasă. Tata era factor poştal, am avut cai mulţi şi frumoşi. (oftează) Sărăcuţul de el, a murit în mizerie. Când au venit comuniştii, l-au considerat „chiabur“, pentru că era harnic şi avea bucăţica de pământ, moştenită din moşi-strămoşi, de pe vremea dacilor. A început prigoana, iar eu a trebuit să plec. Eram un chiştoc de copil când am plecat de acasă. Când am mers prima oară cu trenul, ajuns în gară la Strehaia, pentru că aveam opincile pline de nămol, m-am descălţat şi le-am lăsat pe peron. La un moment dat, îşi dă seama tata: „Nărodule, da’ unde ţi-s opincile?“. Păi le lăsai la gară, zic. „Cum adică le lăsaşi?!“ / N-am vrut să murdăresc pe-aci, aşa crezui… Am fost mai întâi la Severin, apoi la Craiova. După care, cu paporniţa după mine, am poposit şi la Bucureşti, la un consătean. Aici am terminat Şcoala Elementară din cartierul Dămăroaia. Apoi, am vrut să-mi continui studiile, dar nu mă primeau nicăieri, din cauza originii sociale „nesănătoase“.

Şi ce-aţi făcut?

Dumnezeu mi l-a scos în cale pe  directorul Şcolii Medii Tehnice-Metalurgice nr. 1 din Dudeşti-Cioplea care era evreu şi m-a luat şi pe mine drept copil de evreu, după prenume. „Cât te costă pe tine trenul până acasă?“, m-a întrebat. Doi-trei lei, îi zic. „Poftim o sută, pleci în seara asta, îl iei pe taică-tu de mână şi-l duci la Sfatul Popular. Acolo îi ceri să scrie că te dezmoşteneşte pentru că ai plecat de acasă şi vii cu adeverinţa de dezmoştenit la mine“. Aşa am făcut. Şi m-a băgat la şcoală! Timp de patru ani am trecut prin toate marile uzine ale Capitalei, unde am făcut practică. Şi uite aşa am avut şi eu o diplomă.

Cum vi s-a părut întâlnirea cu Bucureştiul?

Am regretat toată viaţa că am fost alungat de la glie. Am nimerit între câini. Au vrut mereu să mă lovească! Ce să-ţi spun, eram vai de capul meu. Mergeam cu tramvaiul şi tot vedeam un afiş pe care scria Shakespeare. L-am întrebat într-o zi, cu sfială, pe un student: Te rog frumos, spune-mi şi mie, ce înseamnă Shakespeare. La care ăla mi-o trânteşte: „E William Shakespeare, boule!“. Păi de unde era să ştiu? Când eram acasă, habar n-aveam ce înseamnă teatru, ce e un actor, ce e ăla cinematograf. Cine să ne înveţe, dacă la şcoală dascălii ne puneau să le curăţăm pomii din grădină de omizi?

Şi totuşi, aţi ajuns la teatru...

Tot printr-o întâmplare am cunoscut un domn, Costel Manolescu, care era director tehnic la Teatrul Naţional. El m-a angajat ca recuziter. Apoi, la prima repetiţie cu „Apus de soare“, de Barbu Ştefănescu Delavrancea, doamna Marietta Sadova m-a văzut în culise şi mi-a oferit rolul de paj al lui Ştefan cel Mare, pe care-l juca marele George Calboreanu. Într-o seară, la o premieră, Calboreanu a avut un lapsus şi sufleurul nu era în cuşca lui. Am avut curajul să-i şoptesc replica. S-a uitat la mine ca la un criminal, gata să mă spintece cu sabia. În pauză, m-am dus la el, stătea lângă Dina Cocea. M-am pus în genunchi şi l-am întrebat: Ce-am greşit? „N-ai greşit nimic“, mi-a răspuns. Apoi, i-a zis doamnei Dina: „Am auzit că la toamnă iei o clasă la Institut. Ia-l şi pe copilu’ ăsta, că are stofă de actor“.

Cum a fost la admitere?

Pentru că Nicolae Labiş, care mi-a fost prieten, mi-a dat cartea lui, aia cu ,,Moartea Căprioarei“, am hotărât să recit poezia asta când am dat admitere la Institut.

Labiş? Ce mică era lumea! Povestiţi-mi cum l-aţi cunoscut...

La beţie, într-o cârciumă ieftină pe lângă Teatrul Bulandra. Eram şi eu pe acolo, pe lângă ei. Mi-a fost milă de el, îl mai duceam de braţ când era beat. Eu nu beam, o duceam prost cu banii. Nici n-aveam unde să stau, n-aveam pat, dormeam la teatru, pe o bancă, peste costumele actorilor (oftează) Dragul de el, a murit atât de tânăr…Cum spuneam, mi-a dat ,,Moartea Căprioarei“. Eu nici nu ştiam cum se recită o poezie, n-avusese cine să mă înveţe. Dar m-am gândit să simt şi eu ce a simţit Labiş când a scris: ,,Seceta a ucis orice boare de vânt /Soarele s-a topit şi a curs pe pământ /A rămas cerul fierbinte şi gol“. Mă duceam pe malul gârlei, în spate la Casa Scânteii, mă dezbrăcam şi stăteam toată ziua la soare. Fără apă, fără mâncare. Şi cu starea asta m-am dus la admitere. Am recitat şi le-a plăcut. Am intrat al treilea! Dem Loghin s-a întors către Costache Antoniu, care era rectorul: ,,Ce facem cu ţăranul ăsta?“. Iar doamna Dina Cocea a zis: ,,Dem, pe ţăranul ăsta îl iau eu“.

Aţi fost coleg de clasă cu Gheorghe Dinică şi Marin Moraru, nu?

Da, da...Cu Dinică am fost chiar coleg de cameră la cămin patru ani de zile! Imens ca actor, l-am respectat enorm. Dar ca şi coleg era uneori ciudat. Toată seara îşi aranja părul în oglindă, uite aşa (îl imită). Se studia...Luam şi eu de la Teatrul Naţional câte 6 lei pe repetiţie şi câte 12 lei pe spectacol. Odată pe lună se strângeau nişte bănuţi. Cum ajungeam la cămin, mă lua în primire: ,,Oltene, luaşi ceva?“. Luai, mă! ,,Hai!“. Şi mergeam vizavi de cămin, Dorobanţilor colţ cu Ştefan cel Mare. Era o cârciumă. Eu mă duceam cu el, dar mi-era frică de băutură…Toată seara stăteam şi-l păzeam. A fost copil de ţigancă, el mi-a povestit. Pe 4 aprilie 1944, când Bucureştiul a fost bombardat de anglo-americani, o bombă a căzut chiar lângă locul în care se juca el cu prietenii. Explozia i-a aruncat camarazii prin copaci, cu maţele atârnânde. El a văzut toată tărăşenia. Sigur că a rămas marcat! (oftează) L-am întâlnit ultima dată chiar aici, pe o stradă din centrul Bucureştiului. M-am dus în spatele lui şi i-am zis: Ce faci, neică? ,,Plictiseală“. Atât mi-a răspuns! Avea ciudăţenile lui....Apropo de Teatrul Naţional, mai am o poveste senzaţională din perioada aia, cu Vlad Mugur. Punea în scenă o piesă rusească, a lui Vişnevski...

În ce an se întâmpla?

Prin 1958-1959, eram student. Vlad Mugur, care a fost un mare regizor, era şi îngrozitor de superstiţios. La o repetiţie, încerca să-i dea nişte indicaţii unui tânăr figurant, care nu prea înţelegea nimic. Regizor de platou era Traian Zecheru. La un moment dat, îl întreabă: „Cum te cheamă?“. ,,Cădere“ (râde). A făcut o criză de nervi şi i-a zis lui Zecheru: ,,Traiane, ia-ţi de aici căderea şi bag-o în mă-sa!“. După aceea m-a propus pe mine pentru rolişorul respectiv: „Cred că ar fi potrivit băiatul înalt de acolo“. „Da, ai dreptate“. După ce s-a terminat repetiţia, mă întreabă şi pe mine cum mă cheamă. Pagubă, îi zic. (râde) L-au apucat iarăşi crizele de nervi, dar până la urmă m-a păstrat în distribuţie.

Aţi jucat destul de mult în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Cum l-aţi cunoscut?

Eram actor la Timişoara şi am citit în revista ,,Cinema“ că unul, Sergiu Nicolaescu, face un film cu daci. Mi-am lăsat barbă, am avut şi nişte întâmplări cu barba aia. Eram jignit la fiecare ieşire în oraş. Şi băteam, şi dădeam, şi-i lăsam în ganguri...Şi-am venit la Bucureşti, ca să-l caut. A doua zi, eram în oraş, mergeam pe Brezoianu. Opreşte lângă mine un Mercedes negru. Şi aud: ,,Fiţi amabil, puteţi să veniţi puţin?“. Mă uit la ăsta de la volan şi-l întreb: Ce vrei? ,,Nu vă supăraţi, cine sunteţi?“. Şi deschide uşa. Zic eu: „În orice caz, nu sunt homosexual!“. L-am băgat în mă-sa şi i-am dat un picior în portieră. ,,E firesc să procedaţi aşa, dar cine sunteţi?“. „Bine, domnule, uite sunt un actor de la Timişoara“. ,,Aaa…Cred că mi-a vorbit Cristea Avram despre dumneata. Eşti Panduru! Eu sunt Sergiu Nicolaescu“. „L-am înjurat iar. Deschide uşa, scoate buletinul şi mi-l arată. „Doamne, zic, îmi cer scuze. Ce întâmplare! Păi eu venisem să te caut chiar pe dumneata!“. ,,Păi uite că m-ai găsit“. Mă urc în maşină, mergem până la Piaţa Cosmonauţilor. La parterul unui bloc stătea maică-sa. ,,Florine, cine-i băiatul ăsta? Seamănă cu tine, parcă aţi fi fraţi!“. „Doamnă, unde aţi trăit“, întreb eu. ,,La Târgu-Jiu“. Păi, zic, şi eu sunt din Gorj, iar tata mai are 38 de copii în afară de cei făcuţi cu mama. Poate aţi trecut prin faţa stâlpului lui. Râd ei amândoi, după care zice Sergiu: ,,Mamă, e un actor de la Timişoara, l-am găsit pe stradă şi l-am adus aici“. În sfârşit, i-am plăcut mamă-sii foarte tare. Toată seara i-am vorbit atunci despre relaţia om-cal. El neştiind atunci nimic despre cai, dar vrând să se promoveze neapărat şi ca actor în filme. Am stat lângă el, l-am ajutat. Am ţinut la Sergiu foarte mult. Era băiat bun, dar avea fel şi fel de oameni în jurul lui. Care nu mă prea iubeau.

De ce?

Eu am ajuns greu în această lume. N-am avut proptele, ca alţii. Aveam un actor, Lazăr Vrabie, care era securist notoriu. Ăsta se mai ducea la câte un regizor şi-i spunea pe faţă: ,,Trebuie să mai aranjăm şi noi câţiva băieţi de-ai noştri. O să joace cutare şi cutare la tine“. Au făcut tot ce-au putut ca să mă împiedice să mă lansez. Au văzut că mă cam pricep la partea de acţiune şi nu le-a plăcut asta deloc. M-au urât şi unii actori, m-au urât şi unii cascadori, iar anumiţi regizori, când îmi vedeau numele pe listele cu propuneri făcute de secunzi, îl tăiau direct. În serialul de televiziune „Legenda lui Ciorap de Piele“, făcut de Sergiu cu francezii, am jucat împreună cu Mircea Albulescu, fratele meu în film. Înainte de a intra amândoi în cadru, îmi trage un cot în plex! Dă Sergiu motor, după care spune: „Staţi! Staţi! Unde-i Panduru?“. „Ei, Sergiule, dacă-mi aduci actori din provincie să joace cu mine…S-a împiedicat, uite-l pe jos“. L-am luat pe Mircea de umăr şi i-am zis: Dacă se mai întâmplă o dată, trec cu calul peste tine, să ştii! (râde) Dar nu i-am purtat duşmănie. L-am luat apoi la teatru, în distribuţia Cătălinei, în „Pescăruşul“ lui Cehov. Anul trecut am jucat împreună într-un film, „Aniversarea“, regizat de Dan Chişu. Trebuie să iasă.

Dar au fost şi actori care v-au iubit, nu?

Bineînţeles. Îmi amintesc cu mare drag de Gheorghe Cozorici. Era atât de drăguţ omul ăsta. Constantin Rauţchi, Silviu Stănculescu...(oftează) S-au dus marile pleiade ale teatrului românesc. Eu am jucat şi alături de titani. George Calboreanu, Ion Finteşteanu, Ştefan Ciubotăraşu, Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic...I-am prins pe toţi...Şi ce folos? Nu se poate să fim trataţi în halul ăsta. Pensia e mică, nu mă descurc. Nevastă-mea la fel. Nu merita, la cariera ei, să fie neglijată în asemenea hal. Nu iese cu lunile din casă. Ştiu 80.000 de versuri, dar nu mă bagă nimeni în seamă, nu mă cheamă nimeni să recit o strofă...Sigur, mai joc şi acum la Teatrul Mic, dar sunt plătit prost. Mi-au desfăcut şi contractul de muncă, pe motiv că-s prea bătrân. Astea sunt timpurile! Aş vrea însă să ştie lumea că mai sunt şi alţi actori în România, nu doar Victor Rebengiuc! Ăsta se baza pe socră-su, colonel de Securitate, şi spunea toată ziua bancuri. Faţă de mine, faţă de tine. Dacă îl ascultai, te trezeai că veneau «băieţii» peste tine: ,,Dar tu de ce-ai ascultat?!“. Numai de intrigi s-a ţinut! Şi acum, numai laude pe capul lui! E posibil aşa ceva?! Să-ţi spun ce mi-a făcut! Acum câţiva ani, m-a chemat Lucian Pintilie la o probă pentru un film. Eu jucasem deja la el, în ,,De ce trag clopotele, Mitică?“. Şi m-am dus. Era o casă a cinematografiei, în Pitar Moş. Acolo, am dat peste Rebengiuc. A sărit imediat în sus: ,,Ce cauţi aici?!“. M-a chemat domnul Pintilie, zic. ,,Fugi, dom’le de aici! Ieşi afară! Daţi-l afară pe ăsta!“. A făcut circ! Până la urmă am plecat. Toată viaţa m-a duşmănit…

Dar ce-aţi avut de împărţit?

În 1969, regizorul Valeriu Moisescu a pus în scenă la Bulandra piesa ,,Viteazul“ de Paul Anghel, cu Victor Rebengiuc în rolul lui Mihai Viteazul. Eşec de proporţii! Bine, şi ăsta era penibil. Parcă-i castrat, n-ai văzut că nici nu ştie să râdă?! L-am studiat, nu e un actor complet. Nu că sunt rău, dar n-are, de la mama de acasă, tot ce-i trebuie. Poţi să-l pui lângă Cozorici, lângă Amza Pellea, colegii lui de generaţie?! În sfârşit. După eşecul ăla, a venit apoi Moisescu la Craiova şi m-a văzut jucând în ,,Hangiţa“ lui Carlo Goldoni. ,,Mamă, ce actor, cu ăsta fac «Viteazul»“. Şi a pus piesa în scenă la Craiova, cu mine în rolul lui Mihai. După premieră, s-a întâlnit la un moment dat cu Rebengiuc în Bucureşti. ,,Valeriu, cum ţi-a ieşit la Craiova?“. ,,Extraordinar“. La care Rebengiuc: ,,Hai, dom’le, nu glumi!“. ,,N-auzi că nu glumesc? Mi-a ieşit un spectacol foarte bun. Am găsit şi un actor perfect pentru rol. Unul, Panduru“. Atât i-a trebuit să audă. De atunci mă urăşte îngrozitor.

Aţi fost totuşi colegi de platou în ,,Buzduganul cu trei peceţi“, film în care l-aţi jucat pe Stroe Buzescu, iar Victor Rebengiuc pe Mihai Viteazul...

Aoleu, ăla a fost Stroe? Ăla a fost Mihai? Şi-au bătut joc de subiect, Constantin Vaeni şi cu Eugen Mandric (n.r: regizorul şi scenaristul). Eu am jucat şi la Sergiu, în ,,Mihai Viteazul“. Păi se compară unul cu altul?! Era chiar să mor la filmări, la ,,Mihai Viteazul“. Am căzut înainte de intrarea în cetate şi a trecut toată herghelia de cai peste mine. Bine, era s-o păţesc de multe ori la Nicolaescu. La ,,Războiul Independenţei“ eram împreună cu Iurie Darie. Trebuia să urcăm pe un deal, să cucerim reduta. Acolo aranjase Sergiu o explozie. Nu trebuia să trecem peste bombă. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar lui Iurie, care era cap de coloană, nu-i spusese. Mi-am dat seama târziu că se duce direct acolo, dar am reuşit să-l trag în ultimul moment şi ne-am culcat împreună la pământ (face o pauză). N-o să-l egaleze nimeni pe Sergiu. Avea o ambiţie extraordinară de a face filme. Şi le făcea bine. E foarte greu să faci un film cu câteva personaje, darmite un film istoric cu mii de oameni. A fost ma-re! (râde) Era şi mare crai. La un moment dat, avea pe mână şi banii unui bogătaş de la Paris. Murise ăsta şi nevastă-sa devenise amanta lui Sergiu. I-a păpat toată averea.

Cu ce alţi regizori v-a plăcut să mai lucraţi?

L-am mai avut pe Doru Năstase, care a fost secundul lui Sergiu la început, iar apoi s-a lansat şi el. La el am avut primul rol principal, Marţolea din „Trandafirul galben“. A murit tânăr, săracul.

Care e rolul care v-a plăcut cel mai mult?

În film? Ce să-ţi zic...Mi-a plăcut Mezea, mâna dreaptă a lui Mircea cel Bătrân, în filmul lui Sergiu (n.r: „Mircea“). Dar şi cu rolul ăsta e o întreagă istorie. Fosta lui nevastă, Gabriela Bubă, care se ocupa de costume, după ce m-a îmbrăcat, i-a spus: ,,Sergiu, ia uite ce seamănă Panduru cu Mircea, nu ca tine!“. Din clipa aia, nu m-a mai avut la inimă ca înainte (oftează) Nu m-a mai putut scoate din film, dar a schimbat scenariul şi m-a omorât mult mai devreme. Restul rolului l-a împărţit la cascadori, numai ca să nu mai fiu eu. Trebuia să-l joc şi pe Tudor Vladimirescu în filmul lui Lucian Bratu (n.r. ̶  „Tudor“). Dinu Cocea, care era asistentul lui Bratu, m-a propus. Am dat proba, a fost mulţumit, mi-a spus că m-am născut la vreme ca să-l joc pe Vladimirescu. Am şi poza, să ţi-o arăt. Numai că nevasta lui Bratu era la ,,ciocane“ cu Emanoil Petruţ, aşa că a primit el rolul. Ei, până la urmă l-am jucat pe Tudor de câteva zeci de ori la Padeş, pe Câmpia Soarelui, la spectacolele omagiale organizate în aer liber. Călare pe un cal imens, alb, cel mai frumos din tot Gorjul. Iar amărâtul ăla de Nicolae Mischie (n.r - fost preşedinte al Consiliului Judeţean Gorj între 1996 şi 2004) nu mi-a dat niciodată vreun leu: „Îi aduc data viitoare, i-am uitat acum!“. Am jucat şi în faţa lui Ion Iliescu, când era preşedinte. Şi Iliescu, care mă ştia de când era prim-secretar la Iaşi şi venea la piesele noastre, mi-a transmis printr-un general că mă roagă să-l aştept câteva minute, până termină cu oficialităţile locale. Şi cum venea Iliescu spre mine, la capătul aleii, îi zice Mischie: „Ei, lăsaţi-l, e Papil Panduru“. Eu atunci trebuia să mă înfig în el! Rău, rău, rău! Derbedeul, n-a citit nici măcar biografia lui Tudor. Auzi, profesor de istorie! În sfârşit...Un alt rol care cred eu că mi s-ar fi potrivit era Ilie Moromete. Regizorul Stere Gulea m-a căutat şi pe mine la vremea respectivă. Eram ocupat, făceam un alt film, cu nişte străini. Mi-a părut rău apoi. Am făcut apoi cu Stere un alt film, despre Revoluţie, ,,Stare de fapt“.

Aţi jucat şi în filmele regizorilor din „Noul Val”...

Lui Cristian Mungiu i-am făcut un rol principal într-un scurtmetraj, ,,Corul pompierilor“ îi zice. După ce a ajuns mare, m-a uitat! Am lucrat acum cu alt băiat tânăr, Vlad Feneşan, la un alt scurtmetraj, ,,Detaşamentul orb“, la Castel Film. Am înţeles că şi Dan Chişu a fost foarte mulţumit de colaborarea noastră de la ,,Aniversarea“. Să-ţi spun şi de Radu Jude. M-a chemat să dau o probă de rol principal, la filmul ăsta care a luat premiu, ,,Aferim!“. Se uită la mine şi-mi zice: ,,Cu dinţii ăştia vrei să faci film?“. Am simţit că mi se ridică părul în cap. I-am zis: Eu nu vreau, domnule, nimic. Dumneata m-ai invitat aici. Eu nici nu te-aş fi băgat în seamă, nici nu ştiu cine eşti! Se poate să te porţi în halul ăsta?! Păi mă chemi pe mine, la 80 de ani, ca să mă iei la mişto?  Nu ţi-e ruşine?! (oftează). Trăim vremuri cumplite!

CV

Numele: Papil Panduru
Data şi locul naşterii: 13 octombrie 1934, Menţii din Dos (comuna Borăscu, judeţul Gorj)
Starea civilă: căsătorit cu regizoarea de teatru Cătălina Buzoianu. Împreună au o fiică, scenografa Velica Panduru.
Studiile şi cariera:
@ În 1956 a debutat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în rolul de paj al lui Ştefan cel Mare, în piesa ,,Apus de Soare“ (regia: Marietta Sadova şi Mihai Zirra). Din distribuţie făceau parte, printre alţii, George Calboreanu, Geo Barton, Alexandru Giugaru, Ion Iancovescu, Radu Beligan şi Elvira Godeanu.
@ Între 1957 şi 1961 a urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesoarei Dina Cocea.
@ În 1961 este repartizat la Teatrul Regional din Bucureşti, dar e transferat, la cerere, la Teatrul de Stat din Timişoara, unde a rămas până în 1966. A jucat şi la Teatrul Naţional din Craiova (1966-1971) şi la Teatrul Naţional din Iaşi (1971-1976). Din stagiunea 1976-1977 îl întâlnim pe scena Teatrului Mic din Bucureşti.
@ Filmografie selectivă: ,,Cosmin, fiul zimbrului“ (serial TV - 1964, regia Cornel Popa), ,,Dacii“ (1966, regia Sergiu Nicolaescu), ,,Răpirea fecioarelor“ (1968, regia Dinu Cocea), ,,Mihai Viteazul“ (1970, regia Sergiu Nicolaescu), ,,Războiul Independenţei“ (serial TV – 1977, regia Sergiu Nicolaescu, Doru Năstase, Gheorghe Vitanidis), ,,Buzduganul cu trei peceţi“ (1977, regia Constantin Vaeni), ,,Vlad Ţepeş“ (1979, regia Doru Năstase), ,,Trandafirul galben“ (1982, regia Doru Năstase), ,,Lişca“ (1983, regia Ioan Cărmăzan), ,,Atkins“ (1985, regia Helge Trimpert), ,,Mircea“ (1989, regia Sergiu Nicolaescu), ,,Casa din vis“ (1993, regia Ioan Cărmăzan), ,,Terente, regele bălţilor“ (1995, regia Andrei Blaier), ,,În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură“ (2001, regia Sinişa Dragin), ,,Examen“ (2003, regia Titus Muntean), ,,Misiunea directorului de resurse umane“ (2011, regia Eran Riklis)

A jucat şi într-un videoclip

Papil Panduru a bifat recent o premieră în cariera sa îndelungată. Pe lângă rolul avut în sitcomul pentru adolescenţi „Cheia Sol“, actorul a jucat şi într-un videoclip lansat anul trecut, „De ce nu?“, semnat de rapper-ul Nwanda şi DJ-ul K-lu, doi iubitori ai cinematografiei autohtone. Clipul, regizat de Black Moon, a fost filmat în Casa „Carol 53“ din Bucureşti, un imobil abandonat de pe Bulevardul Carol transformat în spaţiu de expoziţii şi grădină pentru artişti.

 

citeste totul despre: