Fragii sălbatici şi Persona, acesta din urmă fiind cel care a inspirat afişul de la TIFF, am ajuns foarte psy, când te gîndeşti că acum câţiva ani Luna lui Melies ne făcea cu ochiul dintr-o mămăligă neaoşă care-i luase locul!)

Dar am s-o iau cronologic. Dis-de-dimineaţă a fost proiectat filmul Vara al lui Kirill Serebrennikov, regizor căruia i s-a refuzat venirea la Cannes (delegatul general a comandat badge-uri cu chipul pedepsitului, ca măcar un pic să fie pe Croazetă!) şi deşi s-au făcut intervenţii până la Putin, a venit răspunsul mieros al Ţarului Roşu, care a zis că regizorul are probleme cu Justiţia, care în Rusia e independentă, deci nici şeful statului nu poate interveni! Măi să fie! Sala a reacţionat cu zâmbete sonore ironice la relatarea pince sans rire/insinuantă a lui Fremaux! Pelicula este despre muzica rock şi două trupe legendare în Leningradul anilor 80. Cam ce vrea să facă într-un documentar şi Iulia Rugină, şi de aceeaşi perioadă se va ocupa de intelectualitatea cinematografico-boemă din Bucureşti, Nae Caranfil, care scrie episoadele unui serial al cărui pilot a fost prezentat, în ediţia trecută, la Festivalul de Film şi Istorii de la Râşnov!

Goana după pletoşi, concerte cu cerberi care nu lasă lumea să bată tactul sau să danseze, cu ţigări ilegale şi multă băutură, cu texte cenzurabile, mai ales ca limbaj, şi ideologic nepermise, toate creează o atmosferă colosal de vie! Un amestec bine dozat de muzică, de Alb-Negru şi color, de animaţie sofisticată şi umor, cu un personaj care, mai în glumă, mai în serios, declară pe o pancartă, din când în când, că nu s-a întâmplat aşa ceva! O falsă pistă! Un fel de videoclip aparte! Scena cu telefonul public e genială!   

Pe Yommedine îl ratasem că încurcasem sălile, tot răul spre bine că am prins premiera de gala cu kenyanul şi cred că nici nu mă prea trăgea aţa: cu un lepros veritabil (de care se zice că trebuie să fugi ca de un leopard, deci e o felină?), undeva în Egipt! Greşeam, este foarte înduioşător şi pilduitor, fără să fie siropos, personajul nostru vrea să se întoarcă la cei care l-au părăsit în copilărie. Şi e însoţit de un puşti adorabil, Obama(!), care se poartă minunat cu omul nostru! Că da, om e, cum bine zice! Are şi un măgăruş care vă va face să empatizaţi întru-totul!      

Şi a venit Graniţa, cu nişte ciudaţi, o greşeală cromozomică hidoasă (cu un fler senzaţional, însoţit de un simţ olfactiv ieşit din norme) şi de un ridicol care dacă ar ucide ar scădea brusc şi semnificativ populaţia Suediei. La final s-a aplaudat şi fluierat deopotrivă! Oare ce-ar fi zis Ingmar Bergman dacă vedea zăpăceala asta bine filmată? Ar mai fi murit o dată de râs şi de ruşine!

M-am ambiţionat să văd Singură la nunta mea (spun asta pentru că am străbătut oraşul în taxi pe la 11 dimineaţa până la Studio 13, despre care niciun poliţist nu ştia unde e şi, ghinion, nu mai erau locuri)! Şi am făcut-o nu doar pentru că era o coproducţie belgiano-românească, dar nu mai puteam de curiozitate să o descopăr într-un lung pe Alina Şerban, pe care am adorat-o în Scris/Nescris şi căreia i-am luat interviu pentru Happy Channel (intră pe 20 mai, la 15.30). Am descoperit-o într-un cameo, o scurtă apariţie esenţială, şi pe Dana Voicu, iar Viorica Tudor, cântăreaţă şi bunică, are şi o strănepoată, o copilă de numai 2 ani: Rebecca, iniţial Bebe, care a văzut-o ulterior la teatru pe Alina şi a vrut să urce pe scenă, că o aşteaptă mami la cadru şi care declară că e deja actriţă, şi nu mai e nevoie să se facă mare pentru asta! Povestea Pamelei (aluzie la Dallas) este una general valabilă şi regizoarea ştie bine cum stau lucrurile că a făcut şi incitante documentare pe subiect! Parteneri în Belgia, un belgian, flamand, frumos de pică, Tom Vermeir (pe care iniţial la videochatul de matrimoniale nu-l vedem pe smăndel/gagiu şi ni-l imaginăm de coşmar sau ne amintim de farsa lui Cristian Mungiu, din Occident, când Tania Popa pune mâna pe un occidental, dar care-i negru tuci!) şi încă un belgian, Jonas Bloquet (fiul lui Isabelle Huppert în nominalizatul la Oscaruri Elle). După proiecţia de la Arcades, din nou cu sala plină şi aplauze pe măsură, Mathieu (unul dintre coproducători alături de HI-Film şi Ada Solomon) m-a invitat la petrecerea de după, care s-a ţinut într-un club foarte şic, Schweppes, totul pe nuanţe de verde, o muzică minunată, o terasă care dă spre iahturi, deci spre mare, şi un cocktail pe nume Tom Cannois (oare în cinstea lui Vermeir sau e o simplă întâmplare?), cu Gin Bombay Sapphire, Schweppes Lemon, Martini Riserva Speciale Bitter şi o felie de portocală! Am mai stat de vorbă despre cum au fost evitate prejudecăţile şi n-ar strica un Va urma! Ceva heterodină pe unele replici mai buruienoase n-ar strica, dar comparativ cu alte scenarii e aproape soft! Totu-i relativ, vorba lui Einstein (a nu se mai confunda cu Eisenstein)!