A tras Sergiu Nicolaescu „Ultimul Cartuş“?

Sergiu Nicolaescu, în „Comisarul”

La 3 ianuarie 2013, ne părăsea regizorul, scenaristul, actorul, omul politic Sergiu Nicolaescu. În ultimele zile ale lui decembrie 2012, anunţase de la tribuna Parlamentului demisia şi faptul că s-a decis să revină la dragostea dintâi, filmul. Urma să se dedice realizării unui film, al adevăratului film despre revoluţia din decembrie 1989, mai ales că a fost în prim-plan, încă de la început.

Zilele trecute am revăzut filmul ”Revanşa”. Paraipan, rivalul comisarului Moldovan, aflând că mai are cam o jumătate de an de viaţă, se decide în ultima zi a anului 1940 să vadă dacă Moldovan e îngropat la cimitirul Bellu. După ce mormântul e deschis, în sicriu se constată că acolo e doar pălăria comisarului.

Sergiu Nicolaescu este omul care a transpus în peliculă trăirile sale. În filmele de ficţiune, apar numeroase momente în care el a redat poveşti de viaţă cunoscute, păţanii personale. Momentul jocului ”ruleta rusească”, încercat în copilărie, va fi subiectul filmului ”Supravieţuitorul”. Faptul că în filmările la ”Orient Express” a înfruntat moartea, sărind în ultima clipă din faţa locomotivei, ne arată omul care şi-a provocat destinul. În ”Osânda” sau ”Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, ”Ciuleandra”,  ”Enigma Otiliei”,  „Întîlnirea„,  ”Orient Express”, ”Ringul”, îl vedem pe psihologul fin care ne prezintă poveşti zguduitoare. Totul, pe fundalul evenimentelor istorice: răscoala din 1907, primul război mondial, 23 august 1944,  perioada postbelică.

Sergiu Nicolaescu s-a dedicat filmului istoric. Opera sa cinematografică acoperă spaţiul de la epoca daco-romană, trece prin evul mediu, continuă cu epoca independenţei, primul război mondial, perioada interbelică, al doilea război mondial, actul de la 23 august 1944, perioada comunistă (”Accident”, ”Viraj periculos”, ”Zile fierbinţi”), evenimentele din timpul Revoluţiei din Decembrie 1989, perioada post-decembristă.

Sergiu Nicolaescu a avut o preferinţă nedisimulată, pot spune chiar o pasiune pentru omul momentului. Fie că era vorba de regele Decebal, fie de domnitorii Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul sau de  regele Mihai, ori de eroii anonimi, precum comisarul Moldovan ,  puştiul din ”Pistruiatul” (film pe care nu l-a regizat, dar în care a avut un rol principal), el pune accentul pe personalitatea celui ce se află în faţa unor decizii importante. Rolurile pe care le-a interpretat îl arată ca pe un nonconformist, dar care ştie că misiunea trebuia îndeplinită.

În ultimii ani ai vieţii, Sergiu Nicolaescu a declarat că s-a aflat la originea busculadei create la mitingul din 21 decembrie 1989, care a pus capăt discursului preşedintelui Ceauşescu. A mai spus că a reuşit să convingă unii comandanţi de unităţi militare să vină spre Bucureşti. Apoi, s-a implicat activ în evenimentele de atunci, ajungând să prezideze Comisia parlamentară care dorea să stabilească adevărul despre revoluţie. Într-unul din rarele interviuri, a spus că a trăit ”trei revoluţii” (maghiară-1956, cehoslovacă-1968 şi românească-1989). Totuşi, la 23 august 1944, avea 14 ani, exact vârsta ”Pistruiatului”. 45 de ani mai târziu, Sergiu Nicolaescu îşi juca propriul rol în ”filmul” Revoluţiei.

Niciodată nu a făcut un secret din colaborarea sa cu generalul Stănculescu, acesta fiind cel care dădea ordinul deplasărilor de militari, prezenţi ca figuranţi. Sergiu Nicolaescu a avut la dispoziţie un întreg aparat de stat pentru filmele sale. Nu de puţine ori, Ceauşescu nu a fost de acord cu el. Nu i-a plăcut ”Mihai Viteazul”, iar ”Mircea”, terminat în 1989 a avut serioase piedici care au întârziat premiera. Este un mister filmul ”Oglinda. Începutul Adevărului”, despre 23 august 1944, a cărui ”dată de naştere” a fost prin 1993-1994.

Totuşi, ţin să cred că nu a fost aşa. Filmul este axat pe figura dictatorului Ion Antonescu, punându-l uneori, în situaţii nepotrivite pe regele Mihai, figura centrală a conceperii şi punerii în aplicare a actului de la 23 august 1944. Era ştiută în epocă dorinţa lui Ceauşescu de reabilitare a lui Ion Antonescu, o lovitură pe care preşedintele român avea de gând să o dea Moscovei, în momentul în care se pare că ar fi dorit să ceară şi condamnarea de către Moscova a Pactului din 23 august 1939, cu implicaţii tragice pentru România. Deja se scriseseră cărţi despre acesta, aşa că filmul era pentru ”mase”. Să punem în balanţă şi faptul că în acei ani filmase şi ”Noi, cei din linia întâi”, un film despre acţiunile armatei române după 25 octombrie 1944.

Sergiu Nicolaescu a avut în general mână liberă. Portretele regelui Mihai, ale lui Ion Antonescu, chiar vocea lui Antonescu sunt aspecte din filmele de dinainte de 1989, care, altfel, nu ar fi scăpat cenzurii. Era evident că Nicolaescu a trebuit să plătească tributul ideologic aferent.

Campania din Răsărit, din Al Doilea Război Mondial nu a apărut în niciun film românesc în ultimii 25 de ani. Îmi aduc aminte că am descoperit într-o filmotecă online, filmul ”Cătuşe roşii-Odessa în flăcări”, un film din vremea lui Antonescu, făcut în colaborare cu italienii, cu ideologia de la vremea respectivă, care a supravieţuit miraculos cenzurii comuniste.

Am avut imaginea a două epoci, a două mentalităţi cinematografice diametral opuse. Mi-a reţinut atenţia ultimul său discurs. Mai exact, ceea ce anunţase în legătură cu filmul despre Revoluţie. Finalul vieţii regizorului a fost ca în filmele sale. Adică aveai impresia că a murit, dar revenea în filmul următor. Sfârşitul lui Sergiu Nicolaescu, ca de altfel, însăşi viaţa lui sunt învăluite de aceeaşi undă de mister din filmele lui. Nu a lipsit controversa cu ”fanii” sideraţi de dorinţa sa de a fi incinerat.

Dacă alegea înhumarea, precis se găseau oameni care să ceară deshumarea, cum s-a întâmplat la Ceauşescu, să se vadă că a fost el sau nu.

Eu cred că afirmaţia lui despre filmul la care şi-a propus să lucreze nu a fost gratuită. Undeva, cândva, acel film va fi proiectat într-o sală de cinema. Maestrul Sergiu Nicolaescu şi-a făcut o ieşire din scenă, demnă de un mare actor şi regizor.

Nu ştiu cum  gândesc alţii, dar în acele momente mi l-am imaginat pe Sergiu Nicolaescu salutând ca în filmele sale, lăsându-mi impresia că nu vom vorbi despre el la trecut: ”Salut!”