INTERVIU Doru Antonesi, umorist, despre perioda de glorie a grupului Divertis: „Fetele se fereau de noi, credeau că facem mişto de ele“

INTERVIU Doru
Antonesi, umorist, despre perioda de glorie a grupului Divertis:

„Fetele se fereau de noi, credeau că facem mişto de ele“

Doru Antonesi, acasă, „ignorat“ de una dintre pisicile sale Fotografii: Eduard Enea

Pentru Doru Antonesi (56 de ani), unul dintre membrii fondatori ai grupului de umor Divertis în urmă cu peste 30 de ani, poate cel mai neaşteptat lucru care i se putea întâmpla a fost că tocmai el, băiatul simplu şi cuminte, crescut în Gura Humorului, se preocupa zilnic în a-i face pe oameni să râdă în hohote.

Atunci când mai face câte o glumă, Doru Antonesi îşi ia rolul de om serios de pe scenă şi rămâne la fel de sobru chiar şi după ce te hlizeşti la poveştile lui. E cu atât mai amuzant atunci. Dar râde şi el, zgomotos, cu poftă, nazal, că altfel nu s-ar fi apucat să scrie texte umoristice. A început timid şi târziu să facă poante, dar norocul de a-i întâlni pe colegii lui, Toni Grecu şi Florin Constantin, care i-au gustat umorul, l-a purtat pe toate scenele serbărilor studenţeşti, ale Cenaclului Flacăra, în turnee îndepărtate peste ocean, ca să-i amuze pe toţi românii. Doru Antonesi povesteşte cât de frumos a început totul în grupul Divertis şi ce urât s-a sfârşit, dar fără resentimente. Meseria asta te învaţă să vezi umorul în orice situaţie, crede el. Pare sănătos.

„Weekend Adevărul“: Domnule Antonesi, cum era, în anii ’60, „Gura Umorului“, aşa cum îi spuneţi dumneavoastră?
Doru Antonesi: Eu zic că am avut o copilărie fericită. Locuiam într-o casă confiscată de comunişti de la un chiabur, foarte mare, pe care o împărţeam cu alte familii. Din cauza asta, utilităţile erau cam prost gospodărite: noi stăteam într-o bucătărie şi o altă anexă care se transformase în două dormitoare şi un living. Nişte ganguri. Dar aveam grădină! Acolo băteam mingea toată ziua. Gura Humorului mai are o particularitate, anume că e aproape ca un sat puţintel mai mare, aşezat într-o vale pe unde curge râul Moldova şi mai există un alt râu, Humor, dar care e atât de mic, încât toată lumea îi spunea „Humorel“. Mergeam la scăldat acolo aproape tot timpul, deşi apa era teribil de rece. Pe la 13-14 ani făceam călătorii neautorizate cu prietenii pe dealurile din împrejurimi, unde mai fumam câte-o ţigară, beam vişinată şi ne uitam la cât de minunată e natura.

Oraşul este mărginit şi de celebrele mănăstiri Humor şi Voroneţ. Obişnuiaţi să mergeţi la biserică? Vă duceau părinţii?
Nu, chiar deloc. Bunicii din partea mamei, dar şi din partea tatălui erau însă foarte credincioşi. Mi-amintesc că bunicul din partea tatălui îşi punea costumul popular pe el, cu bundiţa bucovineană cu blană de dihor, şi duminică de duminică era la biserică. Mama, la fel. Tata, însă, care a fost sedus de valorile comunismului, a fost un ateu convins până în ziua în care a murit, Dumnezeu să-l ierte. Dar nu au existat divergenţe între ei pe tema asta, mama nu era vreo misionară să-l tragă după ea la biserică, iar tata nu ţinea prelegeri prin casă. E ca la noi la români, mai moale cu fundamentalismul.

Toate visele ratate

Înţelegeaţi constrângerile vremii? Sau tatăl avea un discurs diferit acasă?
La început, „valorile“ socialismului le pricepeai de cum erai făcut pionier, creşteai în grade şi primeai nişte şireturi din astea cum are acum Ilie Năstase la toate defilările de 1 Decembrie. Dar părinţii nu făceau lecţii de conduită cu noi, în afară de obişnuitele „Să nu vorbeşti asta şi aia la şcoală“. Nici nu-mi amintesc să fi discutat vreodată ceva periculos, în afară de nişte bancuri cu Ceauşescu sau de mici cârcoteli la adresa regimului. Cum eu m-am născut în plin comunism, regimul ăsta părea de când lumea. Ne mai vorbea bunicul din partea tatălui, care a fost târâit prin război, că regele Mihai a fost un om bun, că Biserica e importantă, dar noi nu-l băgam în seamă. Credeam că e un reacţionar care n-a reuşit să se adapteze vremurilor „noi“.

La ce visaţi când eraţi mic? Ce voiaţi să faceţi?
Odată, voiam să fiu căpitan de vapor, cine ştie, poate acum aş fi fost preşedinte. Îmi plăcea ideea că, dintre oamenii care munceau în comunism, marinarii, căpitanii de vapoare erau printre puţinii care puteau pleca din ţară în mod regulat. Visam să văd şi alte teritorii. Am mai vrut să fiu pilot militar de avion, deci tot să fug, dar nu mi-a ieşit nici asta. Apoi am vrut să fiu campion! Când au început succesele lui Ilie Năstase, vreo două săptămâni am fornăit încontinuu până când mi-a luat şi mie mama o rachetă de lemn. Am muncit mult să joc tenis, dar la Gura Humorului nu erau condiţiile care sunt în oraşele mari pentru a face performanţă. Terenul era desenat pe cel de handbal şi când veneau ăia din echipă trebuia să pleci. Păi, ăia erau 14, noi doi, cum să ţinem terenul? Am mai jucat şah multă vreme, la clubul profesorului Roşca, fiind sedus de idolul meu, Bobby Fischer, dar nici la şah n-am devenit campion. Nu eram chiar aşa de bun.

Umorul, născut în lada lui Costică

Doru Antonesi, la Gura Humorului, în copilărie, când avea mai mulţi câini. Acum e a cat person Fotografii Arhivă personală

La şcoală cum vă descurcaţi? Eraţi un elev model?
Da... Tot liceul am fost în primii doi pe clasă – era mereu un coleg sau o colegă cu care mă întreceam. Mie mi-a plăcut şcoala, dar îmi plăcea să învăţ strict ce mă interesa şi mă pasiona. Se mai întâmpla să avem şi câte-un profesor de muzică, de exemplu, care ne punea beţe-n roate dacă nu reuşeam să cântăm bine solfegiile, care tot el ne repara notele de 4 cu încă alţi patru de 10 ca să ne iasă media. Ţin minte că atunci când a trebuit să dau admiterea la liceu, profesoara de chimie mi-a sugerat să merg la liceul de chimie de la Iaşi  pentru că, zicea ea, „Eşti un talent!“.  Mă pricepeam, dar cum poţi să fii talentat la chimie, nu-mi dădeam seama. Am renunţat când am văzut cum arăta liceul, care era industrial, avea internat...

Vă pricepeaţi şi să-i faceţi pe oameni să râdă? Cum aţi dobândit latura asta umoristică?
Ştiţi, nu prea eram talentat. Primul text umoristic l-am scris în anul I de facultate, deci foarte târziu.
N-aveam nicio chemare pentru asta. Aveam un unchi care făcea glume bune şi era mereu vesel, dar era prin alianţă, altfel nu era nimeni în familie care să te facă să te prăpădeşti de râs. Pentru tatăl meu, umorul înseamna că putea să spună bancuri cu cuvinte urâte. Eu nu am avut niciodată dorinţa să strâng copiii în jurul meu şi să mă dau în spectacol sau să construiesc glume, să-i fac să râdă. Abia mai târziu, în armată, pe care am făcut-o la Brăila, la o unitate de transmisiuni, am început miştouri cu colegii, prosteşti, de altfel. De exemplu, la noi în unitate, se încerca reciclarea. Aveam o ladă foarte mare în care trebuia să ducem lucruri, iar plutonierul care se ocupa de treaba asta se numea Costică. Într-o noapte, eu şi cu un prieten, care nu-l prea înghiţea pe plutonier, am scris pe ea „lada lui Costică“. Nu pot să-mi dau seama de ce, dar a fost un haz teribil a doua zi în unitate pe seama asta. Şi pentru că a avut succes, am început să scriem cu creta tot felul de glume prosteşti pe ladă: „O hârtie cât de mică pentru lada lui Costică“, „Orice sticlă, orice pungă, la Costică să ajungă“. Până la urmă, Costică, convins că Antonesi şi cu David „au făcut-o“, ne-a raportat, iar noi ne-am potolit. Numai că au continuat alţii glumele în locul nostru.

„De la primul la ultimul spectacol, am suferit de «sindromul Cotabiţ㻓

Cum v-a venit atunci ideea să scrieţi primul text umoristic?
Primul text pe care l-am scris, deşi e mult spus „text“, a fost urmarea unui pariu. Aveam un prieten în facultate, mare cititor de ruşi şi de francezi, ca mine, care mi-a spus că nu crede că se poate scrie ceva în care să-l iei peste picior pe Dostoievski. Aşa că eu am scris un articolaş în care râdeam de personajele din romanele scriitorului şi spuneam cum că el e, de fapt, un mare comic. Era o ironie prostească şi groasă. Prima mea lucrare. După aceea, am mai tot scris şi, într-o zi, m-am întâlnit cu Toni Grecu, cu care eram coleg de an la facultate. Toni deja făcea parte dintr-un grup umoristic, „Ars amatoria“, condus de Dan Bacinschi. I-am arătat un text de-al meu, „Câini şi hingheri“, care i-a plăcut şi m-a încurajat să continui să scriu.

De aici şi până la a forma un grup de umor pare, totuşi, o cale lungă. Cum v-aţi adunat până la urmă?
După ce am început să scriu trei schiţe de genul ăsta, am început să mă simt umorist. Toni voia să-şi facă propriul lui grup şi, împreună cu un alt coleg, Florin Constantin, am început să scriem mai sistematic şi aşa să ne formăm ca grup. Am început noi trei. Erau texte despre studenţi, aglomeraţia din autobuze, despre profesori, pe care le prezentam în cenacluri studenţeşti. Mi-amintesc că într-o tabără la Slănic, unde veniseră studenţi din toate oraşele mari, care aveau grupuri-legendă de umor, am prezentat nişte scenete de-ale noastre intitulate „La“. În funcţie de teme, le completam: „La restaurant“, „La cinema“, „La mare“ etc. Toţi au fost încântaţi de numărul nostru. Asta a fost prima confirmare că suntem buni. Dacă i-am mirat până şi pe ei, pe profesionişti...

În anii '80, probabil la o petrecere adevărată Foto Arhivă personală

Vă simţeaţi bine, relaxat pe scenă?
Toni şi Stamina (n.r. – Florin Constantin) erau mai naturali pe scenă, însă mie nu mi-au dispărut nici până acum stresul şi tracul dinainte de spectacol. Am avut, dintotdeauna, de la primul la ultimul spectacol, ceea ce se cheamă „sindromul Cotabiţă“. Am stricat, de-a lungul timpului, nu ştiu câte sacouri, distruse de transpiraţia abundentă de la ceafă. La început, când a venit în echipă, o păţea şi Gyuri (n.r. – Ioan Gyuri Pascu), dar după un an, lui i-a trecut de tot. El oricum se simţea mult mai bine în faţa publicului decât mine, crescuse în spectacole cu colegii la şcoală, pe când eu preferam să mă refugiez în spatele clasei şi să citesc cărţi poliţiste.

Primii bani, cheltuiţi la restaurant

Când aţi câştigat primii bani?
În perioada de început a noastră ca grup, pentru doi ani de activitate „studenţească“, am primit un premiu de 300 de lei. Noi mergeam la spectacole, unde e adevărat că se tăiau bilete, dar atunci nu primeam banii direct, ajungeau la noi sub formă de premiu. 300 de lei erau echivalentul a trei ieşiri la restaurant de acum.

Şi ce-aţi făcut cu banii?
Am ieşit la restaurant! (râde în hohote) De trei ori. De-asta şi ţin minte aşa bine exemplul pe care vi l-am dat.

„Am avut un avantaj uimitor când am luat râie“

Alături de grupul Divertis la Serbările Mării de la Costineşti. Ce ani!

Vă descurcaţi să mergeţi şi la facultate şi să vă ocupaţi de Divertis? Aţi urmat Facultatea de Electrotehnică. Nu pare că vă permitea o studenţie tocmai uşoară.
Am ales facultatea asta cu ideea, răspândită în epocă, de a deveni inginer, ceea ce s-a şi întâmplat, pentru că din 1984 până în 1993 am lucrat la Întreprinderea pentru Întreţinerea şi Repararea Utilajelor de Calcul (IIRUC) din Bucureşti. Dar în facultate nu era chiar atât de greu să le combin pe amândouă, pentru că scriam glume când aveam chef şi timp, nefiind „comandaţi“ prin vreun contract. Oricum, sistemul de învăţat de atunci era „pe ultima sută“. Tot anul adunam cursurile şi în ultimele zile, înainte de examen, băgam studiu la greu.

Dar numele dumneavoastră ajunsese şi la urechile profesorilor? Dobândiserăţi un statut special printre ei?
Da, chiar şi printre profesori. După ce am luat locul I pe ţară la Festivalul Artei şi Creaţiei Stdenţeşti (FACS), profesorii au devenit foarte interesaţi de noi, câteodată ne şi tolerau la note. Veneau poate şi pentru că stilul nostru de umor era diferit, în sensul că depăşeam cadrul strict studenţesc. Mai făceam glume şi cu muncitori, cu bătrâni, fără a sări peste cal, pentru că, în perioada aia, era foarte uşor să fii considerat subversiv.

Priveaţi Divertis ca un hobby sau speraţi la o meserie de comediant?
Eu aş  fi vrut să facem asta tot timpul, dar nu credeam că o să se întâmple ceva în acest sens. Ca să apari pe scenă constant, trebuia să fii absolvent al unei instituţii de artă sau să deţii un atestat. Noi ne agăţam vara, de Serbările Mării, la Costineşti, şi iarna, de Serbările Zăpezii de la Izvorul Mureşului. Pentru activitatea cu trupa, în studenţie, spectacolele de la Costineşti erau fabuloase. Eram tineri, ne înţelegeam brici, lumea venea grămadă la show-urile noastre. Problema la festivalurile astea era întotdeauna cazarea, pentru că staţiunile erau ocupate cu mult peste capacitatea lor. Odată, la Izvorul Mureşului, unul dintre noi a scos uşa din balamale şi a aşezat-o pe jos, a pus cearşaful peste şi s-a culcat pe jos. Era sistemul blatismului, cum se spune, adică atunci când cineva avea un bilet într-o tabără, mai aducea alţi trei prieteni cu el. Ajungeam să stăm şi 20 într-o cameră! O singură dată am avut patul meu, când luasem râie de undeva şi am avut un avantaj uimitor din treaba asta.

Râie?! Cum aşa?
Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar ţin minte că trebuia să folosesc un unguent cu sulf, care puţea îngrozitor. Lumea se ferea să stea lângă mine, ceea ce a fost un avantaj pentru că, pe o rază de doi metri, nimeni nu voia să fie în preajma mea. Iar râia fusese eradicată. A fost un fapt bun că nu m-a prins nimeni pentru că, cine ştie, mă făceau dispărut ca să nu se afle o chestie aşa ruşinoasă pentru orânduirea socialistă, aceea că mai există râioşi... (râde)

„Fetele se fereau de noi, credeau că facem mişto de ele“

De ce tocmai numele acesta al grupului, Divertis?
Numele e dat de Toni şi nu l-am înţeles multă vreme. A venit într-o după-amiază la noi şi a zis: „Gata, ştiu cum ne vom numi: Divertis. Are cineva o altă idee?“. Noi am ridicat din umeri şi aşa a rămas. Asta se întâmpla în 1981. Mai târziu, toată lumea vorbea despre marele brand Divertis, dar eu n-am priceput ce era mai special decât că numele a apărut aşa, într-o zi oarecare, fără să aibă vreo poveste complicată.

Dar chiar a devenit un brand mai târziu.
Într-adevăr, în special după primele emisiuni la TV. A fost o perioadă când comedia şi umorul fuseseră atât de strânse în chingi de sistemul comunist, încât atunci când am apărut pe ecrane cu glumele noastre, oamenilor li s-a părut ceva extraordinar, ba chiar exagerau şi ne porecliseră „Monty Python de România“.

Ziua boturilor lungi la umorişti

Niciunul dintre voi nu era actor de profesie. Cum vă pregăteaţi spectacolele? Făceaţi repetiţii?
Tot timpul, eram obsedaţi. Şi asta ne ajuta mult, pentru că, pe lângă faptul că ne distram, înfloream mereu. Majoritatea textelor noastre au fost îmbunătăţite la repetiţii. Şi le pritoceam până când le ştiam pe de rost. Totuşi, ne începeam numerele cu câte o glumă-două pregătite de acasă, pe care însă nu ne-o spuneam unul-altuia, cum ar fi numele inventate de noi la rubrica „Interviu“. Înainte de spectacol, ne citeam textele în colectiv, mai întâi, pe unde apucam, în camere la hotel, apoi, în propriul nostru sediu. Părerile celorlalţi din echipă erau foarte constructive, în sensul că, atunci când cineva nu prea era mulţumit de o glumă, altul îl ajuta spunându-i chiar poanta. Câteodată, Ghighi Bejan mai făcea mişto – te asculta atent şi, deşi îi spuneai nişte poante teribile, se uita fix la tine şi te întreba: „Şi?“, de-ţi pierea tot cheful. Însă cu adevărat trist la umorişti e atunci când nu-ţi vin glumele, e ziua boturilor lungi! Noroc că Toni ne motiva tot timpul, era permanent vesel şi chiar dacă aveam o idee mică, începeam să construim pe ea până ieşea
ceva bun.

Pisicile Mafi şi Aki ale lui Doru Antonesi

Principala sursă de inspiraţie era situaţia politică în vechiul regim, iar în texte foloseaţi tot felul de „şopârle“. Aţi avut vreodată probleme din cauza acestui gen de glume cu substrat?

Noi încercam să scriem tot felul de „şopârle“ cu gândul că, pe măsură ce scriam mai multe, cu atât rămâneam cu câteva după ce le tăiau cenzorii, doar nu puteau să le scoată chiar pe toate. La replici ca „Viaţă lungă, sărăcia poporului“, făcută după proverbul cunoscut, sala râdea încontinuu şi cinci minute. Mi-amintesc că, într-un text, în care iniţial scria „Am vândut concasorul cu fălci la ruşi pentru 200 de ruble“, cenzorul a tăiat „ruble“ şi a scris „orice altă monedă“. Şi noi am lăsat exact cum a scris cenzorul – „Ne-a costat 200 de orice altă monedă“. Lumea a râs, şi-au dat seama toţi că era cenzurat, suna prea absurd. Pe de altă parte, noi ne şi autocenzuram. După Revoluţie, n-am folosit niciodată genul de glume care circulă acum, ca „hoţul de Ponta“ sau „criminalul de Iliescu“. Nu ne-au fost proprii insultele pe post de pamflet. Acum, pamfletul a ajuns aşa, o chestie, în care îi spui cuiva „Prostule!“, „Boule!“  şi dupa-aia zici: „Aaa, pamflet, moşule, nu te supăra“. Mereu am considerat că dacă vrem să facem o comedie din ceva, trebuie să încercăm să păstrăm buna-cuviinţă.

Spectacolul la care se stă acasă, de succes

35 de ani de când îi face pe oameni să râdă

Numele:  Dorin Radu Antonesi
Data şi locul naşterii: 28 august 1959, Gura Humorului
Starea civilă: căsătorit, are o fiică
Studiile şi cariera:
- A absolvit Liceul Teoretic din Gura Humorului şi, ulterior, Facultatea de Electrotehnică din Iaşi.
- În 1981, a fondat grupul Divertis, împreună cu doi colegi de facultate, Toni Grecu şi Florin Constantin. În 1990, Divertis a avut prima emisiune de satiră politică şi socială difuzată de Televiziunea Română.
- În perioada 1984-1993, în paralel cu activitatea umoristică, a lucrat ca inginer la IIRUC Bucureşti.
- În 1986 a scris, în colaborare cu Toni Grecu, spectacolul de teatru „Astă seară stau acasă“, jucat la Teatrul Mic, interpretat de Ştefan Iordache. În anul următor, a scris broşura „Enigma lui Quetzalcoatl“, editată în 1990. A fost colaborator la mai multe reviste şi ziare, printre care şi „Academia Caţavencu“.
- Din 2008, râde mai departe alături de o parte dintre foştii colegi din Divertis, în cadrul emisiunii „Distractis Show“, difuzată de postul naţional de
televiziune.
Locuieşte în: Bucureşti

Aţi avut, totuşi, vreodată probleme cu cenzorii?
Nu. La Cenaclul Flacăra lucrurile erau mult mai stricte, dar singura problemă pe care o aveam eu era cu fumatul.

Cum vine asta?
Păi, nu aveai cum să pleci de pe scenă pe toată durata Cenaclului, chit că dura şi 12 ore, dacă aşa voia Adrian Păunescu. Eram ca la serviciu, nu ne mişcam de pe scenă, când începea spectacolul. Şi, bineînţeles, n-aveam voie să fumăm. Greu, greu de tot.

Aveţi vreun spectacol preferat sau un succes personal?
Personal, cel mai bun moment a fost în 1986, când am scris împreună cu Toni un spectacol de teatru, care s-a jucat la Teatrul Mic, „Astă seară stau acasă“. N-am jucat noi în el, ci Ştefan Iordache, dar nici că ne-am plâns. Cu trupa, cele mai frumoase clipe au rămas cele din tinereţe, de la Costineşti, fără îndoială.

Stagiar la o fabrică din Azuga

Aveaţi succes la fete? Era mai uşor să le agăţaţi fiind celebri?
Dimpotrivă. Mi-amintesc că, odată, eram la Iaşi pentru un spectacol, mergeam pe stradă împreună cu un coleg şi am trecut pe lângă două fete foarte frumoase. Ne-am băgat în seamă cu nişte pick-up lines (n.r. – replici de agăţat) slabe de tot şi le-am întrebat dacă n-ar vrea să vină cu noi la spectacol. Imediat ne-au pus la zid: „De ce? Ca să faceţi mişto de noi?“. Noi fiind umorişti, fetele se fereau, le era teamă că o să facem glume pe seama lor, ceea ce e stupid, pentru că mulţi dintre noi suntem, de fapt, foarte romantici, indiferent de ce facem pe scenă.

După facultate, aţi lucrat ca inginer. Nu vă puteaţi concentra doar pe spectacole?
A fost cam trist o perioadă. Mai întâi, eu am ajuns stagiar la o fabrică la Azuga, lucram la şamotă, de care râdeam pentru că ziceam că venea noroi pe o parte şi ieşea praf pe cealaltă. Toni era la Bacău şi ne trimiteam în continuare texte prin scrisori, ce mai născocea fiecare. Atunci era perioada unori schimbări foarte mari în ţară, în sensul în care restricţiile regimului se simţeau tot mai mult. Nu mai aveai, nu mai găseai. Ne întâlneam de două ori pe an, la unele serbări din ţară, şi oricum era greu, pentru că nu puteai să pleci de la serviciu pentru spectacole. Am tras nişte sfori şi m-am mutat la IIRUC. Eram inginer într-un centru de calcul unde depanam calculatoare.

Unde v-a prins Revoluţia?
Eram la Ploieşti. Am zis să vin şi eu la Bucureşti repede, să merg în Piaţa Universităţii cu colegii, dar am auzit că apa fusese otrăvită şi, până la urmă, am stat acolo.

„Nu-mi pot da seama ce-i amuză pe oameni“

Anii de după Revoluţie au însemnat şi oficializarea succesului trupei Divertis.
Într-adevăr, după ’90, am avut mai multe apariţii la televiziune, dar, la început, asta a venit şi cu un dezavantaj, pentru că nu era nimic plătit. Pe unde ne duceam la TV, toată lumea ne spunea: „Lăsaţi, că nu de aici vă luaţi voi banii“. În spectacole, impresarul ne zicea: „Păi, voi oricum vă luaţi banii de la TV“ şi în ritmul ăsta, doar mai ciupeam câte ceva, de-aceea am continuat să lucrez la IIRUC încă cinci ani după Revoluţie. Abia din ’94, după ce fusesem într-un turneu în America, am început să ne gândim serios că se poate face ceva serios din Divertis.

„Handicapul“ programelor umoristice la TV

Un român în China Town, New York

Era prima dată când aţi ieşit din ţară?
Mai fusesem într-o călătorie pe Dunăre şi am vizitat Viena, Bratislava, Passau. Dar atunci când ni s-au deschis porţile aeroportului în SUA, a fost cu totul altceva, eram uluiţi. Ne mira până şi faptul că nu puteam face nimic fără o maşină dacă voiam să călătorim dintr-o parte în alta. Stăteam de obicei, în cartierul Queens din New York, unde exista o comunitate mare de români. Pe vremea aia, artiştii de la noi care mergeau să performeze în SUA, stăteau la nişte români care se ofereau să-i găzduiască. Primeam câte 50 de dolari de om pe spectacol, în total aveam vreo opt. Dacă voiai să călătoreşti cu autobuzul sau cu taxi şi să mai dai şi un telefon acasă, nu prea mai rămâneai cu nimic. Tot acolo am avut unul dintre cele mai jenante spectacole din carieră. Am nimerit la un restaurant sârbesc, unde clienţii abia dacă rupeau câteva cuvinte româneşti. Iar noi tot făceam glume cu aluzii...

Cum a fost trecerea de la reacţiile vii din spectacole la show-urile TV fără public?
Spectacolul e foarte important pentru noi, pentru că se bazează pe feedbackul publicului. La televizor, nu puteam verifica ce e amuzant şi ce nu. O vreme am fost „handicapaţi“ de treaba asta pentru că eram obişnuiţi ca lumea să mai râdă când făceam o glumă, chiar şi la repetiţii. Or, până şi operatorii care lucrau cu noi şi mai puteau pufni la câte-o glumă, erau plictisiţi. La începutul filmării, ei sunt preocupaţi să nu greşească încadrările şi nu râd, iar după ce zici o glumă de trei ori, în timp ce ei fac alte lucruri, nu mai ai niciun haz. Profesionalismul strică publicul pentru chestia asta.

„Politic, am fost tot timpul anti-PSD“

Au fost oameni care s-au simţit ofensaţi de glumele dumneavoastră? Aţi deranjat pe careva?
Când eram la Antena 1, unii ne spuneau că eram slugile varanului, apoi când ne-am mutat la Pro TV, o grămadă ne ziceau că suntem băsişti. Ca principiu, politic vorbind, noi am fost tot timpul anti-PSD. S-a mai întâmplat să evităm să expunem unii liberali, pentru că... puteam. Nu pot să zic că i-am ridicat în slăvi pe unii şi pe alţii, dar când i-am mai atacat pe unii, am mai fost atenţi să nu-i frigem rău pe cei care ne plăceau. Era o opţiune personală. Pot să spun că, în perioada în care am fost la Antena 1, nu am fost niciodată cenzuraţi. Nu ni s-a spus: „Nu vă mai luaţi de Iliescu“.

V-aţi întâlnit odată cu Emil Constantinescu, pe care îl imitaţi în emisiuni. Ce v-a zis?
Şi cu Ion Iliescu m-am întâlnit! „Academia Caţavencu“ a organizat odată un eveniment şi i-a invitat pe Ion Iliescu şi pe Emil Constantinescu. Emil Constantinescu era preşedinte şi a refuzat să vină – nici Iliescu n-a venit în mandatul lui. Iliescu a acceptat, iar cei de la Caţavencu s-au gândit să vin eu ca sosie a lui Constantinescu. Ce s-a distrat Iliescu... El, aşa, ca personaj, e simpatic dacă faci abstracţie de cât a întârziat România. Dintre toţi preşedinţii, Emil Constantinescu e singurul cu care grupul a avut un fel de relaţie. Ne-a invitat la Cotroceni, a venit în spectacole, la noi în culise, ca să vorbească cu noi. Fără intenţii.

Gluma cu „ciumpercile“ care nu e glumă

Ce-i amuză în general pe români?
Se spune că specificul românesc e hazul de necaz, dar nici nu cunosc umor sârbesc sau sloven. Nu e departe de adevăr, însă oamenii reacţionează mereu neaşteptat la glume, fiecare le înţelege diferit. De exemplu, foarte mult timp o glumă de top la noi era cea a lui Cătălin Mireuţă cu „ciumperci“. „Eu m-am dus să cumpăr ciumperci“, aşa se exprima el. Ani de zile oamenii ne ziceau: „Băi, cum era poanta aia cu ciumpercile!“. Or, eu încă nu-mi dau seama ce avea aşa fantastic gluma aia de tot timpul se râdea. O alta, a lui Gyuri, când făcea pe marmota şi scotea nite „â-â-â-uri“, poate că mai mergea, că-l vedeai cum se ridica pe vârfuri şi începea să scoată nişte sunete şi-ţi amintea de animalul ăla din desena animate care fugea întruna şi făcea „ii-ii“. Nu-mi pot da seama ce-i amuză pe oameni. După public nu te poţi lua. Noi verificam glumele între noi. În general, ţin minte că, dacă Toni râdea la o glumă, era aproape sigur bună. Toni a avut întotdeauna un ascuţit simţ al umorului. ;

„Pentru că Toni n-a vrut să vină, am zis «goodbye forever»“

Ce a condus, totuşi, la separarea grupului Divertis în 2008? Împreună cu mai mulţi colegi din fosta echipă, aţi înfiinţat Distractis Show – iar Toni Grecu e în echipa Serviciului Român de Comedie.
Nu am avut înainte de acest moment vreun conflict deschis. Eu şi cu Cătălin, un coleg de-al meu, am avut o ofertă de a scrie un scenariu pentru o altă televiziune decât cea la care lucram, unde oricum nu aveam contract de exclusivitate. L-am scris şi de aici au pornit o serie de discuţii cu Toni în legătură cu acest lucru. Altfel, realitatea e mai nuanţată şi erau strânse mai multe lucruri sub butoi, care au explodat. Au fost nişte ambiţii atunci – Toni voia să demonstreze că fără el nu putem continua.

Mai vorbiţi la telefon?
Cu Toni nu. Şi asta pentru că atunci când am încercat să refacem echipa, să uităm tot, el a considerat că i-am spus asta din slăbiciune, că nu putem controla situaţia şi n-a vrut să vină. Pentru că n-a vrut să vină, am zis... goodbye forever. Dar asta nu înseamnă că i-aş închide telefonul în nas dacă sună sau aş traversa strada pe celălalt trotuar dacă ne-am intersecta.

Aveţi succes pe blogul personal, cu textele pe care le scrieţi. Mii de like-uri pe Facebook!
Pentru mine, pe internet, mecanismele sunt de neînţeles. Unele texte pe care le scriu şi cred că vor avea succes, abia dacă sunt citite de 800 de oameni, iar altele ajung şi la 20.000 de vizualizări. Nici eu nu mai înţeleg ce-i amuză pe oameni.

citeste totul despre: