OK! Interviu cu Silvia Lăuneanu (De La Vegas), despre familie şi SUA: „Am început o altă viaţă“

De la Bucureşti la Vegas sunt mii de kilometri, dar Silvia Lăuneanu (De La Vegas) i-a parcurs într-un timp record. Totuşi, Vegasul n-a fost decât un popas în aventura ei americană, de-a lungul căreia avea să-şi găsească sufletul pe­reche şi să devină mamă la New York.

de Ana Maria Şimon

O mare schimbare pentru „fata cu vioara“, care a ple­cat în Statele Unite cu gândul să se reinven­teze profesional. La întoarcerea ei în ţară, am descoperit o femeie la fel de frumoasă şi exu­berantă, pentru care schimbarea prefixului a însemnat o mult visată înflorire.

Ce te-a dus în America? Vioara, prietenii?

Silvia Nici una, nici alta. M-a dus dorinţa de schimbare radicală. Eram nemulţumită din toate punctele de vedere. Şi câteodată în via­ţă e bine să nu stai, ci să ieşi din zona ta de confort şi să faci totul de la zero. Şi rişti ca la un moment dat să te trezeşti şi să spui: „Wow, ce fain că am avut curajul să fac aceşti paşi importanţi“. Aşa că am schimbat loc (în cazul meu ţară), iubit, job, stil de viaţă. Şi, în doar câ­teva luni, m-am căsătorit şi am făcut un copil.

Dar de ce America? De ce atât de departe?

Pentru că, în ultimii ani, mi-a plăcut să mă împart între muzică şi sport. Şi auzisem că în America sunt nişte cursuri de tae-bo care mă interesau foarte tare – total contrastant cu vioara mea (râde). Odată ajunsă acolo, am vă­zut un anunţ pe internet de la o sală de sport, Equinox, care m-a intrigat foarte tare, deşi eram acolo doar cu viză turistică. Ulterior am aflat că Equinox e o adevărată corporaţie în America şi a intrat şi în Europa, la Londra. Şi am zis: „Wow, unde am nimerit! Hai să văd despre ce este vorba.“

Dar de când e povestea cu sportul?

Am predat, timp de opt ani, la o sală tae-bo şi kombat fit în Bucu­reşti. Şi, cum eram într-o formă fizică foarte bună, am zis să merg la acest interviu, pentru a câştiga experienţă. Spre surprinderea mea, am trecut de toate cele trei etape ale intervi­ului. Ultima etapă consta în proba practică, unde ei voiau să vadă cum vorbesc cu oamenii, cum predau disciplina, cum mă mişc, dacă ştiu să fac un curs antrenant. Şi culmea, l-am luat şi pe acela! Cred că prezenţa scenică m-a aju­tat foarte mult, pentru că ceilalţi se pierdeau în faţa oamenilor, n-aveau spontaneitatea pe care eu am câştigat-o după foarte mulţi ani pe­trecuţi pe scenă. Asta, plus imaginea, pentru că eu eram un pic diferită faţă de ei şi cred că şi asta i-a atras. Problema este că, după euforia câştigării interviului, a venit momentul an­gajării în care eu m-am simţit atât de prost că trebuie să le spun: „Ştiţi, eu nu am asigurare socială, nu am permis de muncă, pentru că eu, de fapt, am venit să fac aceste cursuri. Aşa că nu puteţi să mă aşteptaţi să-mi pun actele în ordine?“. Şi am avut noroc şi m-au aşteptat.

Te-au ajutat să obţii mai repede actele, eventual cu o scrisoare de recomandare?

Puteau să ajute, dar de obicei ei nu se impli­că în astfel de lucruri. Iar eu m-am gândit iniţi­al să aplic pentru o viză pentru artist/sportiv/ abilităţi speciale, care ar fi urgentat dosarul. N-a fost cazul, pentru că între timp eu îl în­tâlnisem pe Sorin, iar relaţia noastră a evoluat atât de repede, încât el m-a convins să nu mai aşteptăm şi să ne căsătorim imediat. Şi pasul acesta a rezolvat automat şi problema actelor.

La cât timp s-au întâmplat toate?

Totul s-a întâmplat foarte repede. Eu am plecat în ianuarie din ţară, iar în martie am spus „Da!“ la primărie. După două luni, acte­le au fost gata şi m-am angajat la Equinox ca personal trainer. Bineînţeles că am început să caut şi studiouri unde să pot face muzică, pentru că asta e meseria mea de bază, dar fi­ind foarte realistă mi-am spus să merg pe nişa pe care am găsit-o şi să încerc să văd care e mersul lucrurilor acolo. Întâmplarea a făcut să dau peste un impresar din echipa lui Adele. Ne-am întâlnit la câteva party-uri, i-am arătat ce am făcut până acum în România şi el mi-a dat ideea să fac nişte înregistrări la vioară, nu vocal – pentru că este mult mai uşor să intri ca instrumentist acolo. Aşa că am venit în Ro­mânia să fac acele înregistrări, urmând ca mai apoi să găsim nişte colaborări.

Deci asta te-a adus acasă.

Asta, dar şi Alexandru, care s-a născut în februarie. (zâmbeşte) Acolo fiind singură cu el, mi-a fost teribil de greu şi am zis să vin acasă, unde am prietenii şi familia. Am apelat şi la o bonă, ca să mă pot concentra să fac acele înre­gistrări. O să stăm aici până ce bebe mai creşte puţin şi anul viitor mergem înapoi în America.

O iei şi pe mama ta cu tine?

Nu cred c-o pot convinge să zboare. Îi e tare frică de avion! Şi am o reală problemă cu asta, pentru că mama e bolnavă, a avut un accident vascular foarte grav şi necesită îngrijire. Eu am fost mamă pentru mama mea de la 22 de ani, de când a murit tata, şi am fost foarte în­grijorată pentru ea cât am fost plecată.

Cumva, eşti în cel mai bun moment al vieţii tale, dar eşti şi ruptă în două.

Da, dar întotdeauna eşti fragmentat când te muţi dintr-un loc. Iar, pentru mine, aici a ră­mas toată viaţa mea. Acolo am început, prac­tic, o altă viaţă. Dar şansa mea cea mare este că pot s-o iau oricând de la zero.

Vezi şedinţa foto şi povestea Silviei, pe www.okmagazine.ro şi în noul număr OK!