Andreea Esca, afectată de tragedia de la Colectiv: „Nu pot să duc durerea părinţilor care-şi îngroapă copiii. Nici chiar eu, această stâncă“

Andreea Esca (43 de ani) a scris pe blogul personal un text intitulat „Seara“ în care îşi descrie lupta personală după tragedia de la Colectiv. Vedeta se pune în postura părinţilor care şi-au pierdut copiii în incediul de la Colectiv şi dezvăluie că a ajuns să plângă noaptea.

Andreea Esca: „Nu mai pot duce atâtea drame“

Andreea Esca scrie în postarea de pe blogul personal despre drama personală prin care trece odată cu tragedia de la clubul Colectiv. Esca se afişează în rândurile scrise ca fiind o altă persoană: o mamă cu grijă faţă de copiii săi, punându-se totodată în pielea părinţilor care şi-au pierdut copiii în incediul de la Colectiv.

Andreea Esca scrie, în momentul aflării bilanţului de 53 de morţi, că nu mai poate să îndure atâtea drame într-un timp aât de scurt şi că a ajuns să plângă noaptea pentru cei care şi-au pierdut apropiaţii. Sub forma unei scrisori adresate propriei mame, Andreea Esca mai scrie în textul intitulat „Seara“, că nu crede că există dramă mai mare decât pierderea copilului, făcând referire la persoanele cu care a luat contact şi care i-au mărturisit că şi-au pierdut copiii.

La finalul textului, aceasta arată că nu i-a trecut niciodată prin minte că vreunul dintre copiii săi să plece la o petrecere şi să nu se mai întoarcă. În continuare, textul integral scris de Andreea Esca.

Andreea Esca plânge pentru cei care şi-au pierdut copiii

Seara

„Seara, când pun capul pe pernă, mi-e cel mai greu. Numai atunci pot să plâng şi nici atunci prea mult. Pentru că mama m-a avertizat de acum peste 20 de ani că mi-am ales o profesie pe care trebuie să o fac perfect, zilnic, fără să se vadă nimic din problemele personale.

«O să fii ca un actor de teatru, ca o balerină la Operă. Pe oameni nu-i interesează ce simţi tu în afara scenei. Spectacolul trebuie să fie impecabil» - mi-a explicat clar când i-am transmis entuziasmată că voi prezenta un program de ştiri. Aşa că aştept concediul când vreau sa plâng… Numai că acum e prea mult. Nu mai pot duce atâtea drame într-un timp atât de scurt. Încerc să fac ca întotdeauna, să mă conving că viaţa merge înainte şi că important e să înţelegi şi să faci ceva bun, dacă îţi stă în putinţă….

Mă trezesc dimineaţa şi mă duc la sport ca şi înainte. Îmi pregătesc emisiunea de la radio cu oameni frumoşi şi subiecte pe măsură. Vorbesc cu prieteni şi colaboratori despre Târgul de cadouri de Crăciun pe care îl organizăm, merg la restaurant şi la filme, chiar şi râd la diverse glume şi poate că aş fi în stare să şi dansez într-un club, la ziua cuiva. Dar când se apropie seara simt un nod în gât şi o durere în piept. Pentru că nu pot de fapt să duc durerea părinţilor care-şi îngroapă copiii. Nici chiar eu, această stâncă, această mamă deloc perfectă, această mereu veselă şi optimistă, această rezistentă la orice, nu mai pot.

Mi-au secat sufletul poveştile femeii care are doi copii încă în stare gravă în spital şi care vorbea despre ei cu zâmbetul pe buze spunând lucruri minunate, mama care i-a găsit rucsacul fetei moarte în incendiu şi care îi caută în continuare telefonul pentru a mai salva câteva poze cu copilul care nu mai este, mama colegei mele Teo care, după câte a îndurat cu ea atâţia ani, acum trebuie să se despartă în urma unui accident stupid…

„Cât trebuie un părinte să fie de puternic să-şi lase copiii să trăiască fără să o ia razna?“

Doamne, acestea sunt momentele în care îi invidiez pe cei fără copii, deşi ştiu că nu e drept. Dar ei nu sunt în pericol să trăiască aşa ceva. Pentru că nu cred că poate exista durere mai mare decât să-ţi pierzi copilul. Iar ce s-a întâmplat acum a fost pentru mine încă o demonstraţie îngrozitoare a fragilităţii vieţii.

Cum trebuie să fii acum ca să nu înnebuneşti de fiecare dată când îţi iese copilul pe uşă?

Când copiii mei erau mici stăteam cu sufletul la gură până veneau din parc pentru că eram obsedată că vor cădea de pe tobogan sau că o sa le vină leagănul în gură, apoi am trăit cu frica traversării străzii, apoi de fiecare dată când merg cu altcineva cu maşina, când merg singuri în avion, când merg singuri cu trenul… Acum mi-e frică de droguri. Dar vă spun sincer că nicio clipă nu m-am gândit că ar putea să nu mai vină de la o petrecere dintr-un club, pentru că ar putea să ia foc. Câte frici trebuie să îndure un părinte? Cât trebuie să fie de puternic sau cum să facă astfel încât să-şi lase copiii să trăiască fără să o ia razna?

Aşa că, mamă, iartă-mă, dar am să plâng măcar noaptea pentru o vreme, chiar dacă nu sunt în concediu. 53“.