Necesitatea disciplinei şcolare „educaţie pentru societate”

O disciplină agregat ar răspunde şi cerinţelor încă neonorate pentru un curriculum naţional adecvat la noul context economic, social şi politic, la globalizare

Mi-a atras atenţia declaraţia lui Mugur Isărescu: „A face politică monetară cu un public needucat este dificil. Vrem că educaţia financiară să nu rămână doar la nivelul elitelor”. Declaraţia este mai amplă şi deplânge lipsa educaţiei financiare la tineri, a modului cum înţeleg să-şi gestioneze „banul din buzunar" .

„Un nivel ridicat al educaţiei financiare este un motor puternic de creştere şi stabilitate financiară”, spune guvernatorul BNR, Mugur Isărescu.

Problema este mai amplă şi se referă la introducerea în curriculumul şcolar viitor a disciplinelor „agregat”, discipline care dau coerenţă şi funcţionalitate unui domeniu de învăţare, ca de exmplu „ştiinţele mediului”, „ştiinţele vieţii”, aşa cum se poartă şi prin alte ţări.

Dacă pleci din şcoală cu „sertăraşe” pe care scrie matematică, fizică, chimie, istorie, economie, etc., iar în viaţă te trezeşti că eşti obligat să combini cunoştinţe şi competenţe aflate în mai multe „sertăraşe”, unii au surpriza să constate că nu pot combina rapid cele învăţate la discipline distincte, dacă în şcoala nu i-a învăţat nimeni cum se face şi n-au căpătat obişnuinţa operaţiei de integrare a competenţelor achiziţionate.

Revenind la „educaţia pentru societate”, ar trebui să fie o disciplină cu prezenţă continuă în planurile de învăţământ, de la şcoala primară până la clasa a XII-a, urmând să difere doar modulele programate, funcţie de etapele de şcolarizare.

În varianta iniţială a planurilor de învăţământ pentru primar exista prinsă o astfel de disciplină, eliminată până la urmă, probabil la obiecţia sindicatelor că nu are cine să o predea. Dar cu acest argument rămânem încremeniţi în paradigma curriculară comunistă încă 100 de ani.

O astfel de disciplină agregat ar răspunde şi cerinţelor încă neonorate pentru un curriculum naţional adecvat la noul context economic, social şi politic, la globalizare, la feluritele crize ce constituie tot atâtea provocări pentru societăţile moderne.

Iată exemple de module care ar trebui să constituie corpul disciplinei „educaţie pentru societate”, unele obligatorii, altele opţionale, la decizia profesorilor şi Consiliilor de Administraţie din şcoli, în funcţie de contextul local şi regional, de interesele de dezvoltare ale comunităţilor:

De la sisteme autocratice, la sisteme democratice, Societatea europeană, Educaţie civică, Codul bunelor maniere, Sisteme legislative, Coduri (penal, civil, codul familiei), Legislaţie uzuală, Consecinţele corupţiei, Evoluţia sistemelor economice, Educaţie financiară, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, ale copiilor, Responsabilităţi individuale şi colective, Războaiele în evoluţia umanităţii, Integrarea în piaţa muncii, Pregătirea pentru viaţa de familie, Relaţii de cuplu, Toleranţa religioasă, Sensibilitate culturală şi toleranţă la multiculturalism, Axiologie şi valorizare (necesare pentru participarea activă şi responsabilă la viaţa socială), Managementul vieţii personale şi al evoluţiei în carieră, Competenţe antreprenoriale, Arta în evoluţia societăţii, Selecţia şi procesarea informaţiei, Cunoaşte-ţi aptitudinile, Uniunea Europeană, spaţiu economic şi social comun.

Sunt doar câteva exemple, orientative, ce se repartizează apoi pe ani de studii, funcţie de evoluţia biologică şi comportamentală a tinerilor, funcţie de mediile sociale din care provin.

Despre modalităţile practice de predare se pot elabora câteva idei:

Se înlocuieşte profesorul unic pentru o disciplină şcolară cu o echipă de profesori, care îşi diferenţiază rolurile asumate, în concordanţă cu aptitudinile, interesele şi experienţa fiecăruia

• cooperarea tuturor profesorilor din echipă la proiectarea în detaliu a programelor educative ce urmează a fi propuse elevilor
• organizarea variată a elevilor, atât în grupuri mari (de exemplu: pentru audierea unor conferinţe, pentru vizionări de filme etc.), cât şi în grupuri mici (pentru discuţii, seminarii ş.a.) sau implicarea lor în activităţi individuale;
• crearea pentru elevi a posibilităţii de a participa în comun la acele activităţi care îi interesează şi care le sunt accesibile, indiferent de anul de studiu şi clasa din care fac parte;
• desfăşurarea unui proces de învăţământ caracterizat prin integrarea interdisciplinară a conţinutului predat elevilor.  

Cât despre proiectarea unei astfel de discpline, eventual prin concurs naţional adresat cadrelor didactice şi specialiştilor, concurs dotat cu premii atractive, ar fi de urmărit următorii paşi:

• Harta competenţelor aşteptate. Competenţe generale, competenţe specifice, pe niveluri de învăţământ, pe discipline, chiar pe ani şcolari.
• Planurile cadru de învăţământ. Planurile conţin disciplinele care vor asigura atingerea competenţelor, discipline agregate, (ştiinţele mediului, ştiinţele vieţii, etc.). În cazul disciplinelor agregate, vor fi evidenţiate şi modulele, obligatorii şi opţionale.
• Cunoştinţe, abilităţi, atitudini, valori. Disciplinele sau modulele vor fi alcătuite din “unităţi de învăţare”, care vor avea specificate cunoştinţele, abilităţile şi atitudinile aşteptate. De asemeni, menţionarea etichetelor competenţelor aşteptate din harta generală de competenţe. Unităţile de învăţare vor avea specificate grafic temele care compun nivelul minim, mediu şi de aprofundare.
• Evaluarea şi feedback-ul pentru fiecare unitate de învăţare, pentru fiecare disciplină sau modul este parte componentă a curriculumului.
• Digitalizarea curriculară presupune conceperea aplicaţiilor informatice care să permită evaluarea, studiu individualizat, dirijarea elevilor spre un parcurs individualizat, funcţie de achiziţiile obţinute la un moment dat. De asemeni, trimiterile bibliografice pentru curriculumul de aprofundare.

Cum scriam şi cu alte ocazii, faptul că, spre deosebire de alte ţări, România n-a fost şi nu este capabilă să-şi aducă curriculumul şcolar în concordanţă cu actualul context economie, social, politic, cu provocările cărora trebuie să le facem faţă, reprezintă o ilustrare a incompetenţei clasei politice.