Nataniel e ceea ce se numeşte pe planeta şcolii un elev în dificultate. Doi ochi mari, rotunzi, candizi. În spatele lor un univers indescifrabil pentru medici şi cadrele didactice. Un univers în care regină e doamna spaimă. Nataniel asimilează cunoştinţele încet şi în modul lui, are un comportament bizar şi un limbaj nu tocmai plin de politeţuri. Psihologii şi unii specialişti în domeniul educaţiei au decis că locul lui ar fi într-o şcoală specializată. Părinţii şi colegii lui însă au cerut menţinerea lui Nataniel în această clasă. Poate nu învaţă el la fel ca ceilalţi copii, poate are ciudăţeniile lui, poate... Dar uite că puştii aceştia îţi explică în modul cel mai serios că fără el, fără Nataniel clasa lor nu este completă. Mai mult, că au nevoie de el.

Toate creioanele din clasă scriu deja compuneri, fac adunări şi înmulţiri, înşiră salbe de informaţii culese din lumea largă. Creionul lui Nataniel, nu scrie. Indiferent de lecţie, creionul lui Nataniel desenează monştrii şi absoarbe frici. Tocmai de aceea, în orele de matematică, vin alte creioane şi blând şi înţelegător umplu paginile caietelor lui Nataniel. Tocmai de aceea la ora de compunere, vin alte creioane şi îi cer să facă echipă cu ele, pentru a scrie compunerea aceea în care exista suspans, personaje negative şi monştri ce trebuiesc înfruntaţi.

Dimineaţa, atunci când toţi elevii formează un cerc şi ţinându-se de mână cântă Marseilleza, Nataniel, îşi astupă urechile şi cere vehement tăcere. Muzica este pentru el un zgomot insuportabil. Dar colegii lui spun că fără el, băiatul „ciudat“, cercul lor nu este perfect. Din dragoste şi înţelegere pentru Nataniel au decis să îl lase să se refugieze în fundul clasei. Şi tot din dragoste şi înţelegere pentru Nataniel i-au cerut să delege un obiect care să-l reprezinte. Nataniel le-a întins creionul.
Luni întregi, dimineaţă de dimineaţă, creionul lui Nataniel a „cântat“ Marseilleza bine ancorat între mânuţele unor colegi grijulii. Apoi când clasa a început să aibă invitaţi la ceremonia de dimineaţă, creionul lui Nataniel a poposit în alte mâini: cele ale directorului şcolii, cele ale unor inspectori şcolari, cele ale unor cadre didactice.

Când puştii au fost invitaţi la primărie, marea lor întrebare a fost dacă primarul, omul cel mai important din oraş va accepta să cânte ţinând în mână creionul lui Nataniel. S-au dus să îl vadă şi să îi explice situaţia. Nici o clipă copiii nu i-au vorbit primarului de milă, de compătimire, pomană ori indulgenţă. Pentru ei a cânta cu creionul lui Nataniel nu este un act de milostenie, ci dimpotrivă o mare responsabilitate şi o mare onoare. O onoare pe care ei o acordă celui mai merituos participant. Astfel fiind prezentate lucrurile, primarul nu doar a acceptat ci a fost încântat de propunerea copiilor.

Vorbim des despre toleranţă şi solidaritate. Îi ajutăm pe cei nevoiaşi, oferim mâncare şi haine celor săraci, acordăm sprijin celor ce suferă de un handicap. Ne considerăm darnici, generoşi, înţelegători, solidari. Dar mereu şi mereu, o facem cocoţaţi pe un piedestal, purtând inscripţia  „om de treabă“ bine scrijelită în frunte. Privim lumea de sus, şi stropşim trecătorii cu mila şi compătimirea noastră.

Copiii aceştia, ne învaţă o altfel de lecţie a solidarităţii. O lecţie în care fiecare om îşi are locul său în sânul societăţii, fiecare om este important. Dincolo de dificultăţile şi handicapurile sale, fiecare om are ceva bun, ceva frumos, ceva cu care îmbogăţeşte societatea.

Sunt frumoşi copiii aceştia, iar Marseilleza lor unică. Nu pentru că o cântă extraordinar de bine, nu pentru că postura lor corporală e deosebită, ci pentru că au ştiut să transforme o verigă slabă într-un atu.