Manuale digitale pentru era terţiară

Sistemul de educaţie din România devine, pe zi ce trece, o uriaşă păcăleală. Anul şcolar s-a deschis din nou, ca de obicei, în prezenţa soboarelor mixte de politicieni şi preoţi, dar în spatele acestui festivism indigest stă un sistem pus pe butuci pe termen lung.

Între vorbele frumoase de 15 septembrie şi ce se face efectiv pentru a le oferi copiilor o educaţie mai bună e o distanţă astronomică. Cică preoţii au sfinţit, pe alocuri, nu doar şcolile, dar şi ghiozdanele. E meseria lor, aşa scrie în fişa postului. Dar politicienii şi miniştrii nu trebuie să cădelniţeze pe lângă ei cu vorbe goale. Normal ar fi să poată prezenta în faţa elevilor, profesorilor şi părinţilor ce au făcut ei pentru binele educaţiei. Din păcate, nu prea au ce spune cu adevărat, căci au făcut o varză. Să luăm două exemple.

Bunăoară, şcoala a început fără manuale noi la clasele I şi a II-a (deşi erau promise de mult) şi cu un întreg scandal legat de manualele digitale. Ministrul Remus Pricopie dă vina pe “interesele financiare ale editorilor” (dar ce-ar vrea dl ministru, ca editorii să publice manualele gratis, din pur patriotism?), editorii fac contestaţie şi plângere la DNA, intervine Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor. Astfel, o chestiune care ar trebui să fie de rutină în orice ţară civilizată – editarea manualelor pentru elevi – se transformă într-un mare scandal.

N-aţi vrea, totuşi, s-o simplificăm? Indiferent cine va ieşi “vinovat”, toată povestea arată incapacitatea administrativă cronică a ministerului Educaţiei. În mod normal, manualele digitale ar fi trebuit să fie gata cu un an înainte de introducerea lor efectivă la clasă, ca să aibă timp profesorii să le studieze, să-şi adapteze metodologia, infrastructura etc. Or, totul a început târziu şi s-a făcut în pripă, “pe colţul mesei”. “Marea reformă” care ar fi trebuit să împingă învăţământul românesc direct în Era Digitală (în ciuda faptului că sute de şcoli nu au apă curentă şi closete) s-a transformat într-un mare fâs. Peste asta, coboară şi premierul Victor Ponta din galaxia sa şi zice, serafic, că orice copil are un smartphone conectat la Internet. Nu ştie în ce ţară trăieşte. Unii copii din România nu au haine şi încălţări să meargă la şcoală. Iar cei care abandonează şcoala nu o fac pentru că au smartphone şi Internet acasă, ci pentru că sunt puşi de părinţi să trebăluiască în gospodărie şi profesorii se chinuie să-i aducă la şcoală. Pentru un politician care zice că e de stânga, convingerea că toţi copiii ţării dorm cu un telefon de 300 de euro sub pernă e de un ridicol nespus.

Una peste alta, lucrurile sunt simple: ministerul nu e capabil să asigure manuale, iar premierul visează “smartfoane” verzi pe pereţi.

Al doilea exemplu e o păcăleală şi mai mare. Elevii care nu au luat bacul se pot, cică, înscrie în nişte chestii care au căpătat o denumire inspirată de erele geologice: “colegii terţiare” (pe când şi cele cuaternare?), înfiinţate pe lângă universităţi. L-am auzit pe purtătorul de cuvânt al unei universităţi zicând că “există cerere” pentru aşa ceva. Nu pot să spun decât atât: dragi absolvenţi fără bac, faceţi un efort, daţi-vă bacalaureatul şi intraţi în rândul lumii. Nu vă lăsaţi păcăliţi de această pleaşcă, nu speraţi că, mai încolo, ministerul Educaţiei şi Guvernul vor mai face vreo manevră care să permită echivalarea acestor “colegii” improvizate cu facultatea sau postliceala. N-o să ţină, e o trăznaie unică în lume. Dacă vă lăsaţi păcăliţi, o să regretaţi mai târziu, când o să vă căutaţi un loc de muncă şi angajatorii se vor uita la voi ca la nişte struţo-cămile: fără bac, dar cu o “diplomă” de absolvire a unor instituţii ciudate inventate de un guvern care, crezându-se în era digitală, are o gândire de eră terţiară.