De la ce şi cât la de ce şi cum... gânduri după dezbaterea despre cariera didactică în învăţământul preuniversitar!

Implicarea societăţii civile, reprezentate prin organizaţiile cu experienţă în domeniul educaţional, în proiecte ce vizează predarea şi învăţarea, relaţionarea cu elevii, dar şi modelele pe care le-au adus din alte sisteme educaţionale, reprezintă un mare plus de cunoaştere şi practică ce trebuie folosit corespunzător în beneficiul copiilor.

BodyAm participat la dezbaterea cu privire la cariera didactică în învăţământul preuniversitar (organizată de Preşedinţia României, în cadrul iniţiativei România educată) şi, ca de obicei, încerc să privesc reflectiv la ce s-a discutat, la problemele semnalate şi la soluţiile propuse, dar şi la oamenii care au populat un astfel de eveniment, cu scopul de a învăţa şi a identifica unde aş putea pune umărul pentru ca acea SCHIMBARE să înceapă! Iată câteva dintre gândurile (la cald) cu care m-am întors de la Braşov.

În primul rând, există o anumită „fierbere” cu privire la educaţie, aş putea spune. Observ, cu mare bucurie, că domeniul educaţiei nu mai este doar treaba profesorilor, ci, aşa cum este normal într-o societate cât de cât sănătoasă, el începe să fie asumat de către beneficiari, dar şi de către alţi actori importanţi în proces. Dincolo de partea dedicată alocuţiunilor, unde pot înţelege nuanţele ce ţin de prezentarea unor perspective ce exprimă anumite roluri sau poziţii instituţionale, tot ce a urmat arată o maturizare a societăţii româneşti, exprimată prin intervenţiile participanţilor şi, cel mai important, prin implicarea multora dintre ei în proiecte inovative cu mare capacitate de schimbare reală.

În al doilea rând, am constatat o mutare a accentului de la ce facem şi cât de mult facem pe de ce facem şi cum facem! Mă refer aici, în primul rând, la rolul profesorului, care, trebuie să înţelegem, înseamnă mai mult decât predarea cunoştinţelor sau informarea elevilor. Altfel spus, am văzut dorinţa de accentuare a calităţii şi mai puţin a cantităţii, cum se întâmpla până nu demult la astfel de întâlniri. Desigur, au existat şi derapaje, dar nu pot să nu apreciez progresul pe care l-am observat!

În al treilea rând, este îmbucurător să constaţi prezenţa principalelor categorii de beneficiari şi actori educaţionali la aceeaşi masă, încercând să identifice care ar fi profilul cadrului didactic cel mai apropiat de nevoile elevilor, dar şi de aşteptările unei lumi aflate în schimbare continuă. Chiar dacă părerile sunt, de multe ori, divergente, faptul că suntem împreună şi reuşim să depăşim diferenţele de abordare este, cred eu, un pas important, fără de care reformarea sistemului educaţional ar fi mult mai anevoioasă.

În al patrulea rând, implicarea societăţii civile, reprezentate prin organizaţiile cu experienţă în domeniul educaţional, în proiecte ce vizează predarea şi învăţarea, relaţionarea cu elevii, dar şi modelele pe care le-au adus din alte sisteme educaţionale,  reprezintă un mare plus de cunoaştere şi practică ce trebuie folosit corespunzător în beneficiul copiilor. În acelaşi timp, este de apreciat faptul că profesorimea începe să privească cu ceva mai multă îngăduinţă către ce nu este la fel cu ceea ce reprezenta, până nu demult, norma sau felul nostru de a face educaţie. În acest sens, am observat mai multă deschidere şi ceva mai puţină respingere a modelelor şi a exemplelor de practică educaţională ieşite din tiparele setărilor noastre paradigmatice. Astfel, se discută despre posibilitatea introducerii unui alt model de formare a profesorilor, chiar şi la nivelul celei iniţiale, în sensul rutelor şi traseelor alternative. De asemenea, există multă preocupare în legătură cu formarea continuă a profesorilor – o formare care să conducă la dezvoltarea acelor competenţe care nu sunt suficient abordate în timpul programelor de licenţă sau chiar de master şi, nu în ultimul rând, accentuarea practicii la clasă. Până la urmă, dorim să avem în clase profesori buni, provocatori de învăţare, oameni care să-şi cunoască elevii, să facă din şcoală un loc prietenos şi atractiv pentru aceştia, nu-i aşa?

În al cincilea rând, urmăresc de vreo câţiva ani „mişcarea reformatoare”, îi spun eu, de la Bucureşti. Este vorba despre un grup de organizaţii din zona societăţii civile care şi-a asumat educaţia ca proiect prioritar. Când spun organizaţii, mă refer, de fapt, la un grup de tineri responsabili, hotărâţi şi bine pregătiţi, care au înţeles că fără educaţie nu prea ai parte şi loc pe lumea asta, nici măcar în România! Ei, pentru mine aceşti tineri minunaţi reprezintă speranţa că, da, schimbarea în educaţie este posibilă şi că micul bulgăre şi-a început aventura rostogolirii. Poate nu cu viteza de care ar fi nevoie, dar este lansat şi creşte pe măsură ce înaintează, prin cooptarea altor organizaţii şi oameni care cred în educaţie şi în puterea transformatoare a acesteia! Coaliţia pentru Educaţie este un exemplu demn de toată aprecierea şi susţinerea noastră, pentru demersurile iniţiate în ceea ce priveşte cariera didactică, abandonul şi părăsirea timpurie a şcolii, dar şi pentru hotărârea de a face din educaţie proiectul de ţară al României pentru viitorii 10-15 ani. Cred că suntem într-un moment important pentru viitorul educaţiei din ţara noastră – un moment în care să decidem încotro vom continua să privim: către problemele grele pe care sistemul le are, să ne lamentăm şi să ne plângem de milă, invocând 5% la salariu (când, de fapt, e nevoie de mult mai mult...), sau, dimpotrivă, să privim către o nouă generaţie de tineri vizionari în educaţie, să-i susţinem şi să le fim alături punând pe masă experienţa şi cunoaşterea noastră, înţelepciunea şi maturitatea acumulate în anii petrecuţi la catedră. Este momentul, cred eu, să aplicăm o metodă dragă mie: predarea reciprocă... a cunoaşterii, a experienţei şi a colaborării reale, întrebându-ne mereu de ce facem ceea ce facem şi cum trebuie să facem ca educaţia copiilor să fie, cu adevărat, transformatoare şi aducătoare de împliniri pentru fiecare dintre ei!