De ce învăţământul românesc nu mai este ce era odată? Reformele Educaţiei de dinainte de Marele Război
0
Reforma învăţământului românesc, aşa cum a fost concepută în 1864, s-a realizat mai mult în spiritul decât în litera legii. Există numeroase probleme la toate nivelurile de educaţie şi este evident că procesul de reformare nu este încheiat. Dezvoltarea unor noi reforme ale învăţământului devine imperativă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Întregul proces presupune o continuă raportare la textul legii instrucţiunii publice din 1864, aşadar legile ulterioare s-au concentrat doar pe anumite probleme ale sistemului, şi nu pe modificarea generală a legii.
Lipsurile cele mai evidente ale dezvoltării sistemului de educaţie se înregistrau, desigur, în mediile rurale, unde nu existau clărdiri şcolare corespunzătoare şi nici numărul învăţătorilor calificaţi nu era suficient. Sistemul de amenzi nu era coerent şi controlat, aşa că multe familii încă încurajau absenteismul şcolar, iar programele şcolare nu erau complete.
Începând cu 1879, au fost realizate schimbări semnificative ale sistemului, care au continuat până la reforma învăţământului promovată de Spiru Haret, pe bazele puse de miniştrii anteriori, Gheorghe Chiţu, P. S. Aurelian, Take Ionescu şi Petru Poni.
Gheorghe Chiţu
Numit Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în 1876, Gheorghe Chiţu îşi porneşte traseul academic la şcoala din Craiova, apoi continuă cursurile la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti şi termină studiile licenţiat în drept la Viena.
În 1879, an în care devine şi membru al Academiei Române, dispune legea pentru numirea profesorilor de gimnazii, licee şi şcoli profesionale, prima modificare importantă a legii educaţiei. Principala directivă este aceea că profesorii pot ocupa posturile vacante numai în urma susţinerii unor concursuri naţionale de examinare atât a materiei de specialitate, dar şi a cunoştinţelor pedagogice. Absolvirea unei trepte superioare de învăţământ faţă de cea în care dorea să profeseze era o condiţie sine qua non pentru candidatul la un post de profesor.
P. S. Aurelian
P. S. Aurelian studiază la Colegiul „Sf. Sava”, iar, ulterior, se specializează în ştiinţe agricole în Franţa, după ce primeşte o bursă din partea Eforiei Şcoalelor. Întors în ţară, se remarcă prin transformarea Şcolii de agricultură din Pantelimon în Şcoala centrală de agricultură şi silvicultură şi prin fondarea Ateneului Român, fiind numit şi primul preşedinte. Din 1882 este membru în Consiliul Permanent al instrucţiunii.
Prima lege pe care ministrul Aurelian o propune în Parlament este legea pentru fixarea şi gradarea remunerării corpului didactic. Prin această lege se precizează salariile cadrelor didactice şi a sporurilor adăugate ulterior în funcţie de gradul învăţământului şi de scumpetea vieţei în localităţile unde-şi au sediul acele şcoli. Conform textului legii, salariile pot varia de la 80 de lei pentru un învăţător absolvent al şcolii pedagogice, până la 500 de lei pentru un profesor universitar. Sporurile se acordă după 10 ani de muncă, când salariul se măreşte cu 50%, ajungându-se ca după 20 de ani să se dubleze salariul iniţial.
P. S. Aurelian propune şi înfiinţarea Casei pentru ajutorul şcolilor, instituţie cu rol de atragere a fondurilor particulare, provenite din donaţii. Scopul acestei iniţiative este de a extinde sistemul de învăţământ, astfel încât niciun cătun să nu rămână fără o şcoală bine organizată şi oricine să aibă acces uşor la educaţie. Din comitetul de conducere al Casei fac parte ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, guvernatorul BNR, rectorii universităţilor, preşedintele Academiei Române şi directorul CEC-ului.
Take Ionescu
Doctor în drept, format la Paris, Take Ionescu aderă în 1886 la Partidul Conservator. Din 1891 ocupă funcţia de Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. O primă directivă a lui Take Ionescu ce cunoaşte concretizare este reformarea administraţiei învăţământului, modificarea atribuţiilor Consiliului General care este însărcinat, începând din 1892, numai cu aprobarea programelor şcolare. Curând, îşi va dovedi inoperabilitatea, dispărând şi obligativitatea convocării sale anuale.
Un an mai târziu, apare o nouă iniţiativă legislativă, anume legea învăţământului profesional, prin care se doreşte o lărgire a instituţiilor capabile să pregătească pentru agricultură, comerţ, industrie şi meşteşuguri, specialişti şi muncitori calificaţi. Se organizează învăţământul profesional pe două grade – inferior şi superior - aşa încât şcolile profesionale de agricultură, brigadieri, silvicultură, de arte şi meserii, comerciale intră sub administraţia Ministerului Agriculturii, Industriilor, Comerţului şi Domeniilor, reunind în programă predarea cunoştinţelor teoretice şi exersarea activităţilor practice.
Tot acum este adoptată şi legea învăţământului primar şi normal primar, care desfiinţează unitatea naţională a primei trepte de învăţământ şi introduce diferenţe substanţiale între şcolile din mediul urban şi rural. Apar trei tipuri de şcoli elementare – şcoli primare de cătun, şcoli primare inferioare şi şcoli primare superioare – iar diferenţele dintre ele constau în funcţionarea permanentă sau neregulată şi parcurgerea integrală sau parţială a programei. Această lege a lucrat, însă, împotriva copiilor din mediul rural, care, din cauză că nu puteau primi o educaţie completă, nu beneficiau de continuarea studiilor în treptele superioare de învăţământ.
Se încarcă comentariile...
