De ce sunt elevii nefericiţi?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ministrul Educaţiei, Mircea Dumitru, a vorbit recent despre unele cercetări care arată că peste 70% dintre elevi se simt singuri la şcoală, nefericiţi şi în stres continuu. Aşa că îndrăznesc să tulbur vacanţa pentru a încercă nişte răspunsuri la aceată întrebare simplă: de ce sunt elevii nefericiţi la şcoală?

Însuşi faptul de a pune problema în aceşti termeni mi se pare, în situaţia societăţii româneşti, un lucru bun. În general, despre elevi se vorbeşte în termeni de „rezultate”: la evaluările naţionale, la bac, la tot felul de examene. Nu prea se pune întrebarea dacă ei se simt bine la şcoală, dacă le place. Or – după cum tot repeta regretatul profesor Solomon Marcus – dacă elevii nu se simt fericiţi la şcoală, tot efortul e degeaba: educaţia „nu prinde”, copiii învaţă din obligaţie şi abia aşteaptă să scape. „Copilul stă 35 de ore la şcoală, nu 20, ca în Finlanda. Imaginaţi-vă că staţi 7 ore pe zi într-un loc şi sunteţi singur, neajutat şi nefericit. Şi sunteţi adult” – a mai spus dl profesor Mircea Dumitru. Din păcate însă nu prea face nimeni acest exerciţiu simplu de imaginaţie. 

Aşadar, la întrebarea „de ce sunt elevii nefericiţi la şcoală?”, răspunsul simplu şi scurt ar fi, cred, acesta: din cauza noastră, a adulţilor. Când vine vorba despre educaţie, toată lumea vorbeşte – într-o lemnoşenie greu de scos din vocabular şi din minte – despre „sistem”, ca şi cum sistemul ar fi făcut din carton, nu din oameni. De-a lungul tranziţiei, miniştrii şi politicienii s-au împăunat cu „reformele”, experţii au tot vorbit despre „învăţământul centrat pe elev”, dar a ieşit prost. Elevilor li se cer rezultate, cresc cu spaima evaluărilor naţionale şi a examenului de bac (ale căror reguli s-au tot schimbat din mers, ceea ce reprezintă un stres suplimentar).

Prin formula „învăţământul centrat pe elev” se înţelege că bietul şcolar e un soi de obiect, o mică maşinărie care trebuie să producă rezultate, premii şi coroniţe, nicidecum un om, o fiinţă care are dreptul de a se simţi bine la şcoală.

Profesorii sunt deşelaţi de birocraţie, aproape dezumanizaţi de tot mai multele cerinţe, necăjiţi din cauza salariilor mici şi a lipsei de recunoaştere socială a importanţei pe care o are meseria lor. Şi, desigur, vor ca elevii lor să aibă rezultate – pentru că în funcţie de ele sunt evaluaţi. Părinţii de la oraş pun presiune pe copiii lor – le cer performanţe, note bune, să „prindă” un liceu ca lumea etc. La ţară, şcoala nu prea mai contează, aşa că oamenii sunt sceptici: doar vreo 2-3 % dintre copiii din mediul rural ajung la facultate, iar la televizor se văd oameni „de succes” care au ajuns ce-au ajuns fără prea multă şcoală (sau în ciuda ei). Mi-e teamă, aşadar, că prin formula „învăţământul centrat pe elev” se înţelege că bietul şcolar e un soi de obiect, o mică maşinărie care trebuie să producă rezultate, premii şi coroniţe, nicidecum un om, o fiinţă care are dreptul de a se simţi bine la şcoală. Nu spun că nu e nevoie de performanţe şi rezultate, dar drumul către ele poate fi parcurs ceva mai calm şi mai frumos, nu sub presiune, nu cu stresul birocratizării pe cap, nici cu toate sucelile şi schimbările ambalate, an de an şi ministru de ministru, sub denumirea de „reformă”.

An de an, ţărişoara se încinge, cu mic, cu mare, cu televiziuni şi Facebook cu tot, pe tema rezultatelor de la bac şi a „procentului de promovabilitate” (corect ar fi „procentul de promovare”, dar asta e altă discuţie). Tonurile sunt, în general, dramatice, se discută despre cifre, situaţii, cauze, „sistem” şi alte chestiuni tehnice. În rest – mai nimic. An de an, se instalează tot mai solid în conştiinţa publică ideea că „ăsta e sistemul” şi n-ai ce-i face, trebuie să ne „acomodăm”.

De fapt, n-a avut loc o reformă adevărată a educaţiei, căci nu s-a găsit răspunsul clar la o întrebare esenţială: ce vrem să scoatem din elevii noştri, la terminarea şcolii? Ce fel de oameni, cu ce fel de valori, cu ce fel de alcătuire sufletească?

„Dacă nu înţelegem că şcoala trebuie făcută pentru elev, şcoala nu va însemna nimic. Un episod traumatic” – a mai spus dl profesor Mircea Dumitru. Suntem încă, se pare, în plin vers bacovian: „Liceu, cimitir al tinereţii mele...”. Dacă aşa stau lucrurile, de vină suntem noi, adulţii de azi, că nu ştim ce vrem pentru copiii noştri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite