Ce facem cu şcoala?

Dacă nu trimitem copiii la şcoală, ce facem atunci? Dar, dacă-i trimitem la o şcoală fără avize de funcţionare şi se întâmplă o nenorocire, cine răspunde? Părinţii, administratorii şi dascălii şcolii respective, primăria care este proprietarul şcolii şi trebuia să se îngrijească să asigure toate condiţiile necesare, ministerul, guvernul? Cine? Pot autorităţile să răspundă la aceste întrebări esenţiale?

Începe şcoala. Odată cu acest eveniment, prilej pentru politicieni şi edili să se dea iarăşi în stambă, revin problemele ciclice din sistemul de educaţie românesc. Lipsa manualelor, deficitul de dascăli, lipsa condiţiilor materiale de asigurare a unor clădiri corespunzătoare desfăşurării actului de educaţie, lipsa autorizaţiilor ISU, lipsa condiţiilor igienico-sanitare, lipsa cabinetelor medicale şcolare şi a personalului aferent, lipsuri, lipsuri, lipsuri…nesfârşite. Şi nemuritoare.

Mai mult, pe lângă problemele eterne, nerezolvate în timp, dar a căror gravitate s-a accentuat, an de an, au apărut şi altele noi, produse de „inteligenţa sclipitoare” a băieţilor deştepţi din domeniu, cum ar fi apariţia manualului de Sport, care-i învaţă pe elevi să meargă şi să se târască!!!! Apariţia Compendiului, care are menirea să suplinească vreo 15 manuale la un loc!!! Nu mai vorbesc de apariţia unor aberaţii în diverse alte manuale, pe care le vor descoperi elevii la şcoală şi, mai mult, vor fi obligaţi să înveţe despre ele.

Anul şcolar 2017-2018 aduce probleme prevăzute şi neprevăzute, menite să ridice educaţia naţională pe noi culmi de cunoaştere şi civilizaţie. Toate acestea au la bază cauze arhicunoscute, care se pot rezuma într-un singur cuvânt, Corupţie.

În ultimul timp, se vede cu ochiul liber cum neajunsurile sistemului de educaţie naţională sunt amplificate de minciunile şi amatorismul diriguitorilor acestui domeniu de interes naţional.

Cu toate acestea, începe şcoala. Trebuie să ne dăm copiii la şcoală. Aşa ar fi normal, firesc. Dar, ce facem? Îi trimitem sau nu la şcoală pe copii când aflăm de la autorităţile în domeniu că majoritatea unităţilor de învăţământ nu au primit avize de securitate la incendii, avize sanitare şi nu întrunesc condiţiile materiale de funcţionare. Dacă-i trimitem să înveţe în şcoli improprii, clădiri care nu sunt asigurate împotriva incendiilor sau riscă să li se prăbuşească tavanele în capul elevilor, nu le punem viaţa în pericol? Cine este responsabil dacă se întâmplă o tragedie într-o şcoală neautorizată, cum s-a mai întâmplat de altfel?

Ştim cu toţii că au fost elevi care au murit în incinta şcolilor. Ştim cu toţii, părinţi, autorităţi locale, responsabili din educaţie, autorităţi publice, instituţii administrativ-politice, edili, miniştri, prim miniştrii, politicieni că situaţia unităţilor de învăţământ este dezastruoasă. Dar ce facem pentru îmbunătăţirea ei, mai ales responsabilii în domeniu? Manuale de sport, compendii, afaceri? Ne batem cu pumnul în piept, de ani de zile că facem şi dregem, iar începutul anului şcolar ne prinde mai rău decât înainte?

Acum, avem o mare dilemă-urmăm sfatul ministrului Educaţiei, Liviu Pop, şi nu ne trimitem copiii la şcoală dacă aceasta nu are autorizaţiile şi condiţiile necesare funcţionării? Dacă nu-i trimitem la şcoală, ce facem atunci? Dar, dacă-i trimitem la o şcoală fără avize de funcţionare şi se întâmplă o nenorocire, cine răspunde? Părinţii, administratorii şi dascălii şcolii respective, primăria care este proprietarul şcolii şi trebuia să se îngrijească să asigure toate condiţiile necesare, ministerul, guvernul? Cine? Pot autorităţile să răspundă la aceste întrebări esenţiale? Cred că nu şi nici nu doresc. Competenţa şi mai ales interesul edililor, ministrului Educaţiei, Guvernului se reduc la minciuni, declaraţii sforăitoare, atitudini sfidătoare, interese diverse şi sfaturi idioate de genul celui dat de ministrul Pop.

Parafrazându-l pe actualul premier în funcţie, Tudose, care a aruncat responsabilitatea clădirilor şcolare doar în sarcina primarilor, primari care în majoritatea lor aparţin puterii actuale, cifrele sunt definitorii.

Potrivit autorităţilor, în Capitală, doar 44 de şcoli din cele 1.066 au autorizaţii sau avize de securitate la incendii. Din acestea, 22 sunt instituţii private. La nivelul întregii ţări, dintre cele 32.000 de unităţi şcolare, doar 2.261 au autorizaţie de funcţionare de la Pompieri (pentru securitate la incendiu), iar circa 4.000 au avize PSI. 

Pe de altă parte, autorităţile locale mimează îngrijorarea şi preocuparea de formă şi dau asigurări, anunţând mari succese în domeniu. Iată ce ne anunţă primul primar al României, Primarul General al Bucureştiului, Gabriela Firea: „Am convocat comandamentul de pregătire pentru începerea noului an şcolar. Toate creşele, grădiniţele, şcolile şi liceele trebuie sa fie gata să îi primească pe şcolari şi preşcolari la data de 11 septembrie. Pot să anunţ că am reuşit, în premieră pentru Bucureşti, să obţinem finanţarea necesară pentru angajarea a 230 de medici şi asistenţi în cadrul cabinetelor şcolare din unitătile de învăţământ.”

De asemenea, în ultimul ceas că nu au avut timp până acum, nici în vacanţa şcolară şi nici înainte, face un Apel către ISU pentru o colaborare mai strânsă cu primăriile de sector:

Edilul Sef: „Referitor la siguranţa elevilor, am fost asigurată că nici o clădire a instituţiilor de învăţământ nu prezintă un pericol şi că acestea pot funcţiona în mod normal, cu asigurarea condiţiilor adecvate de protecţie în caz de incendiu. Având în vedere că toţi primarii de sector m-au informat că este necesară o colaborare mult mai eficienta cu Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, fac un apel către această instituţie, cu care PMB are, de altfel, o colaborare foarte bună, să găsească soluţii, conform legii, pentru a debloca aceste situaţii. Trebuie să asiguraţi mai multe resurse umane, în aşa fel încât dosarele unităţilor de învăţământ să fie rezolvate în timp cât mai scurt. Pe 11 septembrie ne dorim să avem un început de an şcolar cu toate clădirile în siguranţă, iar profesorii, învăţătorii şi elevii să îşi poată desfăşura activitatea în condiţiile optime.”

Sunt curios, ţinând cont de realitatea românească, ce fac demnitarii noştrii cu proprii copii - îi trimit la şcoală? Şi dacă-i trimit, la ce şcoli îi trimit, la unele care le pun sănătatea şi viaţa în pericol sau la unele sigure, care prezintă toate condiţiile necesare desfăşurării procesului de educaţie?