Abuzul de putere al statului român în raport cu cetăţeanul său, episodul „Ora de religie“

Religia în şcoli, varianta februarie-martie 2015.

Se pare că în România orice smintit doarme prost noaptea, face o societate întreagă să doarmă prost nopţi în şir după aceea. Cam aşa arată şi povestea cu ora de religie în şcoli. Bunul simţ comun ar fi impus ca dezbaterea: „e sau nu obligatorie ora de religie“ să aibă loc pentru anul şcolar viitor, nu pentru cel în curs, întru smintirea tuturor. De rezolvat, nu s-a rezolvat mai nimic, nici măcar auto-evaluarea imperios necesară a bisericii. Încă!

În ultimii ani se conturează tot mai clar un fapt: românii sunt un popor abuzat constant în relaţia lor statul în sine. Pentru că, de pildă, orice formă de aplicare retroactivă a unei decizii necomunicate eficient, dar care este aplicată retroactiv şi cu toate penalităţile aferente, este un abuz. Un abuz al unui stat nedemocratic în raport cu cetăţenii săi. Este practic un abuz de putere îndreptat împotriva cetăţeanului. La fel ca şi obligativitatea de a sta tu, cetăţean obişnuit cu ochii ca pe butelie pe Monitorul Oficial pentru a fi la zi cu nesomnul aleşilor neamului, şi asta e tot o formă de abuz al puterii îndreptată împotriva ta, cetăţean român.

Dezbaterea despre ora de religie categoric îşi are locul în spaţiul public românesc. Însă, a face acest lucru la mijlocul anului şcolar, pentru anul şcolar în curs este un abuz asupra: profesorilor de religie care au fost înrolaţi în sistem şi care au dreptul ca cetăţeni plătitori de taxe ai acestui stat să ştie că dacă au un contract pentru anul şcolar în curs, el e valabil ca atare pentru anul şcolar în curs.

E un abuz faţă de copiii, părinţii şi familia extinsă a acestor copii care nu mai pot miza că ştiu ce curriculă au şi că aceasta se menţine odată asumată la începutul anului şcolar. E un abuz de putere al unui stat care: nu controlează coerent şi programatic societatea cu toate cerinţele ei şi totul în raport cu legea în binele societăţii, nu-şi comunică eficient deciziile, nu are norme de corectare graduală a abaterilor, nu are măsuri de prevenire a acestor abateri şi nu este capabil să rezolve punctual orice abatere de la norma comunicată şi însuşită – repet şi subliniez, însuşită de către cetăţenii săi.

La momentul  în care scriu, o medie de aproximativ 90% dintre români au ales ca fiii şi fiicele lor să continue să studieze religia ca materie în şcoală. Rezultat care deja este contestat din diverse raţiuni. Şi e firesc. „Recensământul” s-a făcut pe picior. Cum altfel putea ieşi?

Bigoţi, atei dogmatici şi creştini

Cei care mă citesc, ştiu că n-am ezitat să numesc tare şi răspicat abuzurile şi lacunele bisericii. N-am cruţat-o. Consider că e de datoria ei să se ridice la standardul moral pe care îl pretinde şi că nu trebuie să-i fie tolerate derapajele.

Richard Wurmbrand, da, controversatul martir al vremii comuniste, evreu-creştin, (dar nu despre asta este vorba aici), spunea în cartea sa „Cu Dumnezeu în subterană”:

„Un spital poate duhni a puroi şi a sânge: în aceasta constă frumuseţea lui, e un semn că spitalul îi acceptă pe bolnavi cu suferinţele lor dezgustătoare şi cu bolile lor oribile. Milioane de pacienţi sunt trataţi cu dragoste în biserică. Ea îi primeşte pe păcătoşi, dar ei continuă să păcătuiască şi biserica este cea condamnată pentru greşelile lor”.

Problema este că nimeni nu ne spune, nouă cei născuţi volens nolens în acest „spital” ce facem când spitalul ajunge să ne îmbolnăvească?!

Cu toate acestea, n-am văzut vreun ateu să fi evadat de la deschiderile de an şcolar, în care, că eşti că nu eşti ortodox, un preot ortodox este cel care deschide, de regulă, prima zi de curs.

Discuţia despre dacă să fie sau nu obligatorie religia în şcoli, categoric îşi află rostul în orice societate, nu doar în România. Însă dezbaterea nu poate fi egală cu un abuz, nu poate fi impusă cu cizma, cum se întâmplă acum.

Suntem incapabili să rezolvăm punctual cazurile profesorilor care au predat dogmatism, bigotism copiilor şi nu religie. Suntem incapabili să punem la punct un sistem funcţional. Suntem disfuncţionali în fiecare aspect al vieţilor noastre. Şi mai tragic este că disfuncţionalitatea ne este impusă de către statul pe care îl plătim din dările noastre, ca, chipurile să ne ofere: egalitate de şanse, democraţie, sisteme funcţionale, legi drepte şi coerente aplicate egal şi nediscriminatoriu, condiţii de a performa cinstit, respectarea moralităţii şi integrităţii fiecărui individ. Statul român, prin ceea ce se întâmplă în aceste zile, trece cu buldozerul peste copii, părinţi şi profesori pentru că o mână de smintiţi incapabili să propună soluţii punctuale au fost în schimb capabili să treacă cu cizma peste toţi şi să le dea tuturor de lucru. Retroactiv dacă ne gândim că anul şcolar se exprimă astfel: septembrie 2014 – iunie 2015!

Nu sunt fan al bisericii şi nici al abuzurilor sale de putere, morale sau de orice altă natură. Însă educaţia laică m-a învăţat că ateul român seamănă destul de mult cu un suferind de tulburare borderline. Ajunge să afirme următoarea aberaţie logică şi filosofică: „cred că nu cred”.  Corect ar fi ca ateul să recunoască nepracticarea nici unei forme de exprimare religioasă. Punct. E dreptul său. 

Un dogmatic ateu (deşi e paradoxală alăturare de cuvinte) poate fi la fel de toxic pentru societate ca un bigot sau un dogmatic creştin. Şi unii, şi alţii cred că au dreptul să impună tuturor sistemul lor de percepţie a realităţii, fie ea şi spirituală. 

Pe toţi însă, statul român slab, ne abuzează la bunul plac al oricărui nedormit noaptea, frustrat că dimineaţa a venit. Cam aşa şi cu religia în şcoli, varianta februarie-martie 2015.