„ART. 5 (1) În anul 2018, numărul maxim de posturi care se finanţează din fonduri publice, pentru instituţiile şi autorităţile publice, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, se stabileşte astfel încât să se asigure plata integrală a drepturilor de natură salarială acordate în condiţiile legii, cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate prin buget. (2) Ordonatorii de credite stabilesc, în limitele prevederilor legale, numărul maxim de posturi care se finanţează în anul 2018, în condiţiile alin. (1).“

Să traducem. Încadrarea în cheltuielile de personal aprobate prin buget înseamnă limitarea la sumele care vin din finanţarea conform costurilor standard/elev. Iar stabilirea numărului maxim de posturi, cu încadrarea în cheltuielile aprobate, înseamnă că vor fi daţi afară atâţia salariaţi, din personalul nedidactic dar şi didactic, până la încadrarea în sumele aprobate. În judeţul Dolj, de exemplu, cheltuielile de personal sunt cu 12% mai mari comparativ cu sumele rezultate din costul standard/elev.

Primăriile nu vor mai avea dreptul să reţină cote din TVA şi Impozitul pe venit, iar trecerea impozitului pe venit de la 16% la 10% le va diminua şi mai mult veniturile, astfel că nu sunt şanse ca acestea să poată suplini deficitul de finanţare venit prin ministerul Educaţiei.

Problema apare la modul de calcul al sumelor trimise în şcoli

Mai precis, salariile profesorilor nu mai vin direct de la primării, prin reţinerea de către acestea a unor cote de TVA şi impozit pe venit, datorate statului. Ne-am întors la sistemul de acum 15 ani, banii vin direct de la ministerul Educaţiei, prin inspectorate şi apoi la şcoli. Spre deosebire de primării, care alocau banii fără criterii, cât cereau directorii de şcoli, acum banii de salarii se alocă strict proporţional cu numărul elevilor, prin înmulţirea acestui număr cu costul standard/elev. Circuitele banilor sunt mai lungi, birocratice şi mai îndelungate. Se speră că mijloacele informatice vor rezolva aceste neajunsuri, comparativ cu acum 15 ani.

Problema apare atunci când schimbarea finanţării presupune comasări de şcoli, comasări de clase, eventual desfiinţarea şcolilor cu efective sub 300 de elevi. O spune ministrul Pop:

Dacă avem o curte comună şi o şcoală şi o grădiniţă în aceeaşi curte comună, nu mai avem două personalităţi juridice, pentru că noi, pentru grădiniţă, trebuie să avem minimum 150 de elevi, în mediul rural, iar pentru elevi, minimum 300 de elevi.“

În plus, statele de plată pe luna ianuarie trebuie realizate în noua filosofie de alocare bugetară, ceea ce ilustrează urgenţa operaţiunilor. În caz contrar, la trezorerie nu vor exista sume de bani pentru şcoli, altele decât cele rezultate din noua metodologie de calcul.

E bine şi nu e bine

De ce e bine. Neavând niciun control asupra modului de cheltuire a banilor, (primăriile nu au un aparat specializat în contabilitate şcolară), mulţi directori jonglau cu numărul de elevi la clase, menţinând clase sub efectiv, deşi puteau fi comasate. Eventual, cu elevi fantomă trecuţi în cataloage, dar care nu treceau pe la şcoală. În plus, plăteau sporuri de tot felul, legale sau semilegale, plata cu ora, chiar dacă orele nu erau efectuate. Personalul nedidactic este supradimensionat, că nu plăteau directorii salarii din buzunarul propriu. Lipseau şi lipsesc mecanisme de urmărire şi control a eficienţei cheltuirii alocărilor bugetare. În aceste situaţii, finanţarea pe elev ar aduce o oarecare ordine. Şcolile nu se mai pot răsfăţa cu bani, ci trebuie să se înscrie în sumele acordate.

De ce nu e bine

Nu toate şcolile se pot încadra în finanţarea aceasta, rezultată din costurile standard/elev. Ce facem cu multele şcoli din rural, din sate izolate, care au câteva zeci de elevi? E clar că alocarea aceasta nu le poate asigura funcţionarea. Le desfiinţăm? Şi dacă transportul elevilor în comune apropiate nu se poate asigura, din lipsă de microbuze sau din cauza terenului accidentat? Sau a zăpezilor care ţin şi 3 luni pe an? Le închidem şi lăsăm elevi neşcolarizaţi? Deşi art. 32 din Constituţie spune:

ARTICOLUL  32

(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.

Sunt multe astfel de şcoli şi în oraşele mici. Cât ar costa transportul elevilor la şcoli mai mari şi mai „serioase“? Pentru acest transport sunt bani?

Adevărul este că în astfel de şcoli mici din rural sau urbanul mic nici nu prea există cadre didactice calificate. Procesul de învăţământ este mai degrabă o parodie, cu predare simultană, la elevi din clase diferite, şi asta tot pentru că statul nu a găsit în 28 de ani metode să aducă profesori calificaţi şi în rural. Dar elevii nu pot fi lipsiţi de educaţie, conform Constituţiei.

Există apoi învăţământul vocaţional. În care, prin lege, se formează grupe de învăţare şi de 5-10 elevi. Aceste şcoli cum vor putea funcţiona, după actuala alocare a fondurilor bugetare?

Ce urmează

După o primă evaluare, 500 de şcoli vor fi comasate în toată ţara, anunţ făcut de chiar ministrul Liviu Pop. După alte evaluări, numărul acestora s-ar ridica la 1000. Comasări care presupun disponibilizări de personal, că altfel de ce s-ar mai face. Consecinţele acestor schimbări de finanţare sunt:

  • Comasări de şcoli, de clase
  • Disponibilizări masive de personal nedidactic, dar şi didactic
  • Blocarea ocupării posturilor în şcoli
  • Plata doar parţială  a orelor suplimentare
  • Pensionarea cadrelor didactice care îndeplinesc condiţia de vârstă
  • Repartizarea orelor rămase, fără plata aferentă, cadrelor didactice rămase în activitate
  • Neplata diferitelor sporuri, legale sau semilegale
  • Neplata suplinirilor pe concediile medicale, situaţie în care elevii vor rămâne fără profesori la clase


Deşi ministrul Pop declară că îşi dă demisia dacă se închide vreo şcoală, nu văd cum, în mediul rural mai ales, pot fi menţinute în activitate şcoli cu câteva zeci de elevi, fără alocări de fonduri de echilibrare, acolo unde nu există alte posibilităţi de finanţare.

Concluzii

Asistăm iarăşi la măsuri negândite, aplicate peste noapte, fără consultare prealabilă, fără studii de impact şi fără simulări. Sigur că mecanisme de urmărire a eficienţei cheltuirii banilor sunt necesare. Dar acesta nu este un mecanism corect, deoarece lipseşte mulţi elevi de dreptul la educaţie, adică se încalcă Constituţia.

Şi cum să înţeleagă că nu sunt bani profesorii, elevii şi părinţii, aceştia din urmă plătitorii serviciilor educaţionale prin taxe şi impozite, dacă statul funcţionează cu 28 de ministere, 135 de secretari de stat, o puzderie de agenţii care nu-şi justifică existenţa, 700.000 de funcţionari în administraţia locală, o parte dintre aceştia dar şi din administraţia centrală fiind tăietori de frunze la câini. De aici nu se pot tăia sumele necesare educaţiei? Cheltuielile de funcţionare ale statului sunt clar supradimensionate, nu ţin cont de resursele furnizate de economie. De aici se puteau face economii, nu de la învăţământ.

Sunt necesare mecanisme de urmărire a eficienţei cheltuirii banilor bugetari, dar nu acestea. Salarizarea profesorilor trebuie realizată pe baza progresului şcolar al propriilor elevi, măsurat cu mijloace informatice. Măsuri heirupiste ca acestea nu fac decât să destabilizeze şi bruma de echilibru rămasă în sistemul de învăţământ.