Să ne păstrăm cumpătul…

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Atenţia opiniei publice a fost atrasă în ultimele luni de o „disonanţă” inter-instituţională privind politica economică. Au şi apărut în spaţiul public scrisori oficiale care încearcă să lămurească teme aflate în discuţie.

Aceste scrisori nu trebuie să creeze impresia că nu există dialog de fond între Guvern (guverne) şi BNR. Astfel,

  • Un Comitet Naţional pentru Supraveghere Macroprudenţială (CNSM) există, unde sunt reprezentate Guvernul, BNR, ASF. Aici sunt discutate probleme privind stabilitatea financiară şi economică; în acest an, CNSM va prezenta Parlamentului un prim raport.  
  • La reuniunile internaţionale, în delegaţiile ce reprezintă România în discuţiile cu experţii Comisiei Europene, ai FMI şi Băncii Mondiale, dar ai altor organizaţii internaţionale, BNR şi Guvernul stau umăr la umăr.  
  • Documentele majore ce statuează relaţia statului român cu organizaţiile financiare internaţionale sunt semnate de ministrul Finanţelor publice şi guvernatorul BNR. Altfel spus, există un angajament şi un punct de vedere comun al celor doi centri instituţionali naţionali în raporturi care privesc bonitatea financiară a statului român. În ipostazele menţionate, Ministerul Finanţelor Publice nu poate acţiona fără BNR şi viceversa.  

Şi, totuşi, de unde ar rezulta această disonanţă? Astfel, politicile macro în Europa, după 2008, au fost foarte „acomodative“/relaxate în încercarea unor guverne şi bănci centrale de a preveni o prăbuşire a sistemelor financiare şi de a scoate economiile din criză.

În România îngrijorează mult exodul de capital uman. Nu poate fi exclus din ecuaţia explicativă ciclul politic, chiar dacă mărirea salariului minim şi creşterea salariilor (pentru personal medical în special) atenuează diferenţiale de venituri ce încurajează migraţia masivă. Şomajul a ajuns în România la cca. 4,6% din populaţia activă când coeficientul de participare pe piaţa muncii pare să fi crescut; aceasta indică un grad înalt de încordare pe această piaţă. Deficitul bugetar a fost menţinut la 3% din PIB în anii din urmă (după ce în 2015 ajunsese la cca. 0,8% din PIB), ceea ce a evitat declanşarea procedurii de deficit excesiv din partea Comisiei Europene. Pe de altă parte, deficitul bugetar este bine să fie mic în ani de creştere economică înaltă pentru a avea rezerve în vremuri rele.

Guvernele ce s-au succedat în ultimii ani au căutat să nu depăşească pragul critic menţionat, dar au fost reduse investiţiile publice, ceea ce erodează potenţialul de creştere. Se poartă o discuţie cu privire la PIB-ul potenţial (nivelul ce nu periclitează echilibrele). Cifrele cu care lucrează banca centrală sunt diferite de cele utilizate de alte instituţii, ceea ce nu este o curiozitate românească; se întâmplă şi la alţii şi pentru că pot exista diferenţe metodologice şi ipoteze de lucru care nu sunt identice. Dar este imbatabilă teza că turaţia economiei româneşti a fost peste potenţial în ultimii ani. Întrebarea este care sunt efectele acestei situaţii.

Inflaţia a suit mult în România, chiar în raport cu cifrele consemnate în Europa centrală şi de Răsărit (unde datele sunt mai înalte decât în zona euro, unde inflaţia stagnează chiar). Aici este de observat „inflaţia negativă“ rezultată din reducerile de taxe (TVA în special), în fapt o iluzie statistică faţă de o deflaţie (scădere a indicelui preţurilor) autentică. Minutele publice ale şedinţelor CA al BNR aduc informaţii relevante privind inflaţia. De pildă, minuta şedinţei din 4 aprilie, a.c., indică faptul că rata anuală a inflaţiei a crescut în ianuarie acest an la 4,32 la sută, de la 3,32 la sută în decembrie... şi la 4,72 la sută în februarie, ascensiunea fiind determinată prioritar de factori pe partea ofertei, între care efectele de bază asociate reducerilor/eliminărilor de impozite indirecte şi taxe nefiscale, majorările tarifelor energiei electrice, gazelor naturale şi energiei termice, creşterea preţului combustibililor, pe fondul măririi cotaţiilor petrolului. Aceeaşi minută se referă şi la factori fundamentali, în condiţiile în care rata anuală a „inflaţiei de fond“ (ce exclude preţurile volatile şi cele administrate) şi-a accelerat creşterea, ajungând la 2,9 la sută în februarie, de la 2,4 la sută în decembrie. Există o acumulare de presiuni inflaţioniste pe partea cererii şi pe cea a costurilor.

Expansiunea puternică a cererii în economie a influenţat mersul inflaţiei şi se vede în deficitele externe. Acestea din urmă se finanţează încă fără probleme, dar creşterea lor nu este irelevantă şi este de notat că acoperirea lor prezumă fondurile europene. Inflaţia şi deficitele externe creează presiuni pe piaţa valutară dacă apar semne de întrebare privind capacitatea statului român de a proteja echilibrele. Iar credibilitatea politicii economice este esenţială în acest sens. Pe pieţe stau la pândă speculatori gata să valorifice vulnerabilităţi. Şi România a cunoscut episoade urâte de-a lungul timpului.

De subliniat că evoluţia leului contează mult. Fiindcă:

  • Euroizarea economiei este încă importantă (cca. 40% din tranzacţii se fac în euro);  
  • Alimentele deţin o pondere mare în coşul de produse de bază al populaţiei;  
  • Importul de alimente este mare (surprinzător pentru o ţară cu teren agricol atât de important şi cu potenţial excepţional pentru industria agroalimentară);  
  • Un leu depreciat influenţează inflaţia. Acesta este şi motivul pentru care nu se poate trata cu nonşalanţă ce se întâmplă pe piaţa valutară. Este un motiv pentru care BNR nu practică o „ţintire a inflaţiei“ tradiţională, care nu ar acorda atenţie fluctuaţiilor cursului de schimb şi care ar urmări strict nivelul ratei de politică monetară (în funcţie cu excesul de cerere peste PIB-ul potenţial). Anii 2006-2008 au fost o lecţie amară pentru România, când moneda naţională s-a apreciat mult, în divorţ de fundamentale economice.  

Este de subliniat un aspect mai delicat al construcţiei politicii economice: cât poate contrabalansa politica monetară o execuţie bugetară care, deşi tine deficitul la limita de 3% din PIB, poate alimenta inflaţia (prin diverse măsuri fiscale şi de altă natură). Politica monetară urmăreşte ţinta de inflaţie (2,5% cu +-1%) având în vedere condiţiile din economie, care privesc politica bugetară, deficitele externe şi, nu în cele din urmă, stabilitatea financiară. Cum arată minutele CA al BNR, este de dorit ca politica bugetară să nu „supra-împovăreze politica monetară“. Mohamed El Erian este cunoscut pentru aserţiunea că băncile centrale ar fi devenit singurii jucători în politica macroeconomică. Dar această afirmaţie, dincolo de faptul că exagerează, priveşte mai ales băncile centrale ce emit monedă de rezervă, care îşi permit să finanţeze bugete publice, fie şi indirect. Situaţia în România (ca şi în alte economii emergente) este diferită întrucât moneda naţională nu este de rezervă, spaţiul de manevră este net inferior.

Se remarcă mai sus ca deficitul extern este incomparabil mai mic acum faţă de anii 2007-2008 (când era de două cifre). Dar nu trebuie să fim imprudenţi. De ce este complicată misiunea BNR? O „suprareacţie“ prin creşterea drastică a ratelor de politică monetară şi pe piaţa monetară (ROBOR la 3, 6, 9, 12 luni) poate avea daune colaterale majore, inclusiv o reluare a euroizării pe partea de creditare şi dureri pentru o parte semnificativă dintre debitori; o „subreacţie“ (menţinând dobânzile la nivele scăzute) ar mări presiunea pe leu, ar alimenta anticipaţii inflaţioniste (vezi şi Dăianu, „Politica monetară şi paradoxul dublei devieri“, Opinii BNR, 28 noiembrie 2016 şi , respectiv, 12 februarie 2018). Trebuie găsit un dozaj optim în reacţia politicii monetare, iar execuţia bugetară trebuie să ţină cont de compromisuri (trade-offs) inevitabile. Ar fi incorect să nu se observe dificultăţile pe care Finanţele (MFP) le-au întâmpinat în combinarea legii salarizării unitare (avută în vedere de mai multe guverne în ultimul deceniu) cu creşteri de venituri/salarii, cu reduceri de taxe şi impozite – o veritabilă „cvadratură a cercului“’. Dar sunt lucruri ce pot reuşi, iar altele nu! De aici a rezultat foarte probabil trecerea tuturor contribuţiilor la angajat. Minutele BNR vorbesc despre nevoia unui mix de politică economică echilibrat; aceste vorbe nu sunt preţiozităţi lingvistice.

Este, într-un fel, o ironie că există „disonanţă“ dat fiind că Guvernul şi BNR sunt deopotrivă preocupate de inflaţie, mersul dobânzilor şi impactul dinamicii leului asupra preţurilor. Oricum, este incorect să se afirme, cum sună unele voci, că economia se află pe marginea prăpastiei sau că inflaţia va ajunge la două cifre la finele anului. Dar există riscuri nu neglijabile şi corecţii în politica macro sunt necesare. Pe termen scurt, fiindcă nu trebuie să fie dezancorate aşteptările inflaţioniste şi, de aceea, reacţia BNR trebuie să fie adecvată. Dar şi Finanţele (MFP) trebuie să ajute în acest scop. Pe termen mediu, deoarece este probabil ca economia europeană să încetinească şi, ce contează mai mult, este bine să avem rezerve în cazul unor şocuri mari (nota bene: sincronizarea ciclurilor de business în economia globală nu este de bun augur dacă se produc şocuri). Pe termen mai lung, întrucât nu se poate intra în zona euro cu deficit structural de peste 3% din PIB şi cu venituri fiscale sub 26% din PIB. În plus,  avem nevoie de o economie mai robustă, cu grad de convergenţă reală şi structurală considerabil mai înalt în raport cu zona euro. Şi dacă s-a înfiinţat Comisia Naţională pentru aderarea la zona euro, ar fi păcat că acest demers să moară în focurile luptei politice.

Declaraţii incendiare nu se justifică. Dar mersul economiei nu este impecabil şi există riscuri. O „aterizare forţată“ poate avea loc dacă apele se învolburează în economia globală, iar pieţele financiare ar reclama corecţii. Deficitele contează şi trebuie să fie ţinute sub control. Guvernul trebuie să caute să crească venituri bugetare (declaraţia de avere şi venituri are sens, inclusiv ca exerciţiu de transparenţă şi adevăr în societatea românească!), să limiteze deficitul bugetar fără a păgubi investiţii. Afirmaţia ministrului Eugen Teodorovici la reuniunea FMI/BM de la Washington, că 2018 va însemna o creştere a investiţiilor, este de judecat în relaţie cu maniera de control al deficitului în ultimii ani.

BNR are de găsit un drum optim între o subreacţie şi o suprareacţie. Este de amintit că întărirea politicii monetare a început în 2017 prin îngustarea coridorului (ridicarea facilităţii de la 0,25%), că a continuat prin ridicarea ratei de politică monetară la 2,25% în februarie, că s-a trecut la o gestionare mai fermă a lichidităţii, care explică creşterea ratelor pe pieţele monetare.

Cât priveşte disputele în viaţa politică internă şi impactul asupra economiei, este hazardat să se afirme că pieţele vor cunoaşte un nivel exacerbat de nervozitate privind România. Complicaţiile politice există în nu puţine state din Uniune. Esenţial este ca politica economică de acasă să nu provoace daune considerabile echilibrelor macro. În fond, rezilienţa unei economii se verifică şi prin gradul de disociere între mersul economiei şi meandrele, mai mult sau mai puţin inerente, vieţii politice. Marjele la care se tranzacţionează obligaţiunile suverane ale României sunt şi vor fi un indiciu din acest punct de vedere.

Să ne ţinem totuşi cumpătul...

Textul a fost publicat şi pe ziare.com pe data de 2 mai 2018.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite