Mesajul economiei este mai puternic decât orgoliile instituţionale

Accente mai tari în dialogul dintre Guvern şi Consiliul Fiscal (CF) pe tema bugetului şi  rectificării din acest an pălesc în faţa mesajului care vine din economie.  Deşi are creştere, economia se zbate în condiţii potrivnice. Unele cifre, ca surplusul balanţei de cont curent în primul semestru, sunt suprinzătoare.

Avem şi `bizareria” scăderii consumului de energie, ce nu poate fi explicată numai pe o presupusă ameliorare a eficienţei consumului în unele sectoare. Agricultura a tras în jos PIB-ul în 2012 şi îl trage în sus în 2013.

Mesajul economiei nu are cum să nu fie auzit de ambele părti “beligerante”, de Ministerul Finanţelor Publice (MFP) şi CF. Fapt este că analizele celor două instituţii au un grad înalt de citire asemănătoare a evoluţiei economiei, în pofida unor disonanţe zgomotoase. În fond, cine este orb să nu vadă, între altele, că:

• pistoanele interne nu trag şi creşterea economică prognozată la peste 2% în acest an se datorează exporturilor şi unei recolte excepţionale;
• resuscitarea economiei prin mijloace active, cum reclamă unii, nu are cum învinge fenomene precum creşterea economisirii după ani de exuberanţă şi supraindatorare, apetit investiţional al firmelor redus, spaţiu limitat pentru Guvern în a folosi pârghiile bugetare. Cum afirmăm într-un text anterior , „€œEconomia nu poate învinge legile gravitaţiei”.
• plăţile în economie încetinesc complicând viaţa multor întreprinderi. Aceasta se întâmplă cam peste tot în Europa pe fondul dezintermedierii financiare şi al crizei;
• arieratele, ce ilustrează încetinirea plăţilor, sunt răspândite în tot corpul economiei; ele afectează încasările fiscale.
• mersul economiei şi dezechilibrele în structura cererii interne explică încasări fiscale inferioare prognozelor;
• absorbţia fondurilor europene, deşi a crescut, este sub predicţii oficiale;
• fondurile europene reprezintă poate cea mai puternică pîrghie de a ajuta economia în condiţiile vitrege actuale;
• este acută nevoie de a prioritiza investiţii publice, pe baza unor analize serioase;
• dependenţa de ce se întâmplă în zona euro, în UE, este mare.
• încrederea este redusă şi împiedică consumul şi investiţii, dar nu este ceva nefiresc după ani de excese; revenirea încrederii nu se poate comanda fiind un proces anevoios, cu numeroase imponderabile.  

Venind acum la contenciosul amintit, Consiliul Fiscal (CF) are obligaţia să exprime puncte de vedere potrivit mandatului pe care îl are; este o instituţie independentă, care se înscrie în arhitectura instituţională nouă, în formare, în UE. Onestitatea intelectuală trebuie să ghideze analizele CF, care nu trebuie să fie descurajat în a formula poziţii în funcţie de concluziile la care ajunge. Nimeni nu trebuie să încerce să ştirbească prerogativele CF. Iar un CF format din sicofanţi nu şi-ar avea rostul . Ministrul delegat pentru buget a supra-reacţionat vizavi de comentarii critice din ultima opinie a CF..

Pe de altă parte, să nu fie subestimate eforturile lui Liviu Voinea şi ale colegilor săi de a rezista unor presiuni mari, care dacă nu sunt contracarate, ar demantela echilibrul bugetului. În plus, a face şi execută bugete în condiţii de criză este o treabă foarte grea, peste tot. De aici rezultă prognoze invalidate, estimări în mod repetat schimbate cap, alegeri de politici suboptime, unele foarte dureroase. Însă controversă de acum poate surprinde având în vedere că survine imediat după vizita la Bucureşti a delegaţiei de experţi ai Comisiei Europene şi FMI, cu care Guvernul negociază un nou aranjament preventiv. Şi cu care au discutat şi reprezentanţi ai CF. Şi este cunoscut că bugetul este temă de bază a discuţiilor cu partenerii externi. Însă, un dialog bun între Guvern şi Comisie/FMI nu înseamnă că CF trebuie să-şi alinieze automat opiniile la poziţiile Guvernului, ale partenerilor externi. În fond, nicio instituţie nu este infailibilă, acasă sau peste hotare. Esenţial este ca discuţiile să fie purtate cu bună  credinţă şi cu mintea deschisă. Trăim vremuri când pică tabu-uri, când se recurge la metode neconvenţionale. Dar ceea ce englezii numesc common sense (raţiune, chibzuinţă) trebuie să stăruie ca reper de bază în analizele făcute.

Aspectele de ordin legal (respectare a normelor în vigoare), de transparenţă în comunicare, de dialog inter-instituţional,au semnificaţia lor şi fac parte din bunele practici într-un stat de drept. Dar mi se pare exagerat să stai lipit de litera legii în condiţiile în care dialogul între MFP şi experţii străini se purta încă la Bucureşti. Mai mult, este discutabil să se considere o ridicare de ţintă de deficit bugetar ca încălcare a responsabilităţii fiscale (în fapt a legii nr.4/2013 privind aprobarea plafoanelor unor indicatori specificaţi în strategia bugetară) când raţiunea economică este cea care trebuie să primeze în politici publice. Această constatare este excesiv de legalistă. Macroeconomistii înţeleg importanţă nivelului cheltuieilor publice pentru susţinerea cererii agregate în circumstanţe în care consumul şi investiţiile private lâncezesc, chiar dau înapoi. Rectificarea bugetară era obligatorie şi, oare, nu avea sens o uşoara creştere a deficitului combinată cu tăierea de cheltuieli în condiţiile date? Cred că nu s-a greşit când s-a convenit cu FMI şi Comisia o ridicare a ţintei de deficit bugetar pentru acest an, care însă nu primejduieşte consolidarea fiscală. CF are temei însă să sublinieze că structură cheltuieilor importă enorm pentru creşterea economică viitoare şi că trade-off-ul (relaţia) între eficienţa investiţiilor şi volumul lor rămâne încă să se dovedească folositoare bugetului. Fiindcă degeaba raţionalizăm investiţii dacă nu creşte eficienţa utilizării banului public.
 
Sunt unele concluzii în opinia CF ce par să treacă cu vederea peste dramatismul unor situaţii; mă refer, de exemplu, la aplicarea regulii intră o persoană în sistem dacă pleacă şapte. Situaţia din spitalele din România este foarte gravă în privinţa personalului medical. Creşterea unor accize este nesemnificativă; nu poate fi invocată ca modificare a regimului fiscal; rectificarea nu aduce o avalanşă de taxe şi impozite noi cum afirmă unele voci. Cât priveşte reducerea TVA la pâine, cred că experimentul este util fie că reuşeşte, fie că nu. Dacă eşuează, avem încă o dovadă că instituţiile sunt slabe la noi, că este dificil să ameliorăm colectarea fiscală dacă nu va fi frântă opoziţia reţelelor de interese. Dacă va reuşi, fie şi parţial, vom avea o pildă pentru a nu rămâne prizonierii unor clişee.

Nu am văzut  o analiză rotundă a fenomenului încetinirii plăţilor, a arieratelor în economie. În anii trecuţi o asemenea analiză există în opiniile CF şi ea este cu atât mai îndreptăţită în circumstanţele actuale. Nici MFP nu a furnizat date mai recente (pentru 2012) privind această situaţie, în afară de companii de stat monirotizate. Procedura swap-urilor  pentru stingerea în lanţ de datorii are sens şi nu trebuie să fie privită cu mefienţă. Într-o economie în care banul nu circulă, în care nu există încredere, este nevoie de coordonare. Şi dacă Guvernul poate face aşa ceva în sectorul public este bine. Sunt convins că nu puţine firme şi bănci private ar dori ceva analog, dar este greu ca cineva să asume funcţia de coordonare în sectorul privat. Analizele, la CF şi la MFP, trebuie să se aplece mai mult asupra chestiunii finanţării afacerilor. Băncile îşi continuă dezintermedierea (dovadă este reducerea expunerii pe economie cu peste 25% din 2009), ceea ce afectează afacerile. Există cerere mică pentru finanţare la costurile actuale. Privind absorbţia fondurilor europene MFP nu a construit bugetul în acest an pe cifrele ameţitoare ale unor oficiali guvernamentali. Dar că nici ce este prevăzut în construcţia bugetului nu se realizează este o constatare corectă a CF şi are de ce să pună pe gânduri. Nu în cele din urmă întrucât este afectat nivelul cheltuielilor publice în domenii cheie din economie.  CF apreciază pozitiv gestionarea datoriei publice şi salută tentativa de a substitui fonduri europene finanţării din resurse proprii, sau atrase din alte părţi. Analizele făcute la CF, la MFP, este bine să se aplece mai mult asupra unor evoluţii evocate mai sus: dispariţia deficitului de cont curent în primul semestru al anului în curs şi diminuarea consmului de energie. Avem aici puzzle-uri ce merită să fie investigate.
 
Una peste alta, există mai multă congruenţă în analizele făcute de MFP şi CF decât ceea ce le desparte, decât cred unii. Numitorul comun este dat de un mers al economiei care arată cât de greu este să reporneşti motoare în ani de criză. Economiştii din MFP şi cei de la CF trebuie să discute mai mult, să empatizeze profesional şi ca artizani de politici publice, direct sau indirect, să îşi controleze emoţiile şi sensibilităţile în spaţiul public. MFP şi CF sunt „€œcondamnate” să meargă umăr la umăr, chiar dacă nu împărtăşesc aceleaşi opinii, chiar dacă numai prima dintre cele două instituţii are mandat de construcţie şi execuţie a bugetului public!