Au loc căderi majore de activitate când o economie se confruntă cu o criză de balanţă de plăţi, ce poate reclama tăieri drastice de cheltuieli publice şi, adesea, rate de dobândă înalte pentru a stăvili fuga capitalului volatil. O criză mai mare este una internaţională, cum a fost cea care a izbit SUA şi Europa începând cu 2008; această criză a afectat sever România, nu în cele din urmă pentru că avea un deficit bugetar mare şi deficite externe de două cifre (peste 10% din PIB). Există implicaţii ale unei crize financiare/economice adânci, ce induc tensiuni sociale şi pot conduce la derapaje politice. Schimbările tehnologice (digitalizarea, robotizarea etc.) aduc şi ele nelinişte în măsura în care elimină mai multe locuri de muncă decât produc. Se poate vorbi şi despre o criză a modelelor cognitive, ale modelelor ce au subestimat supra-financializarea, imperfecţiuni ale pieţelor financiare, partea mai puţin bună a globalizării neînfrânate (fiindcă nu toţi câştigă ca urmare a comerţului liber - vezi sindromul Brexit, alegerile din SUA, evoluţii în Europa etc.). În fine, schimbarea de climă poate aduce distrugeri mari şi efecte economice severe.
 
Se înmulţesc „norii“ peste Europa, SUA, în lumea mai puţin dezvoltată, din nou? Lucrurile sunt amestecate. Unii nori nici nu au plecat, dacă ne gândim la supra-îndatorare şi distribuţia veniturilor tot mai asimetrică, tensiuni în UE, în zona euro. Protecţionismul creşte în lume. Pe de altă parte, reglementarea mai severă a sistemului financiar (care, prin excese speculative, produse „toxice“, conectivitate etc. a favorizat declanşarea crizei în 2008) a fost necesară şi l-a făcut mai robust pe componenta bancară. Există şi o revenire economică în ţările europene. S-a dezvoltat, însă, activitatea aşa numitului sector bancar „umbră“ (entităţi care nu sunt bănci, dar acordă finanţări, ce speculează masiv), care este insuficient reglementat şi poate cauza stricăciuni majore. Băncile centrale mari încă nu au încetat măsurile neconvenţionale prin care au încercat să evite prăbuşirea sistemului financiar şi să ajute repornirea motoarelor; este de aşteptat ca unele măsuri să continue o perioadă de timp pentru a preveni o nouă recesiune extinsă. Dar se manifestă efecte indezirabile ale acestor măsuri (de „relaxare cantitativă“), ce se văd în bule speculative la burse, pe pieţele imobiliare (şi în România sunt unele semne, însă nu se poate vorbi de o bulă că în anii 2006-2008). Băncile centrale din SUA, zona euro, Marea Britanie, Japonia şi alte guverne au decis sub constrângeri mari, când alegerile nu puteau fi fără compromisuri. 
 
Un val de şocuri ca acum zece ani se poate întâmpla dacă, de pildă, ar avea loc o cădere în lanţ a burselor, ce ar induce falimente, încetinirea activităţii economice, necazuri noi în sectoarele bancare. Dar sistemul bancar global pare mai robust acum, prin cerinţe de capital propriu şi de lichiditate crescute (aşa este şi în România). Iar băncile centrale şi guvernele cred că vor interveni la nevoie; cred că băncile centrale ar face-o şi pentru entităţi de importanţă sistemică ce operează pe piaţa de capital.
Nu trebuie exagerat cu creşterile salariale şi de alte venituri. Are sens să ai în vedere repartiţia venitului naţional, dar o corecţie a relaţiei distribuţionale între muncă şi capital nu se poate face oricum.
România nu mai are deficite externe de două cifre (ca între 2007-2008) şi deficitul structural al bugetului public nu mai este de cca. 9% din PIB (cum era în 2008). Dar aceste deficite au crescut sensibil anul trecut şi presiuni există în continuare. Unele sunt de natură obiectivă, decurgând, de pildă, din nevoia de a stăvili exodul de capital uman - ceea ce implică creşteri salariale. Pe de altă parte, s-a mers prea departe cu tăierile de taxe şi impozite; nivelul veniturilor fiscale (cca. 26% din PIB) este cel mai scăzut în UE, în condiţiile în care producţia de bunuri publice de bază (educaţie, asistenţă medicală, infrastructură, apărare, ordine publică) este necesară pentru toţi, inclusiv pentru întreprinzătorii privaţi. Şi nu trebuie exagerat cu creşterile salariale şi de alte venituri. Are sens să ai în vedere repartiţia venitului naţional, dar o corecţie a relaţiei distribuţionale între muncă şi capital nu se poate face oricum. BNR nu poate compensa prin politica monetară deficite excesive ale bugetului public. De aceea, combinaţia de politici trebuie să fie echilibrată. Pentru echilibrarea bugetului public este necesară o luptă fără menajamente împotriva evaziunii fiscale. Există şi o polarizare mai mare a forţei financiare şi economice, dar care se observă şi în alte state europene fiind o sechelă a crizei financiare. Pentru robusteţe economică avem nevoie de investiţii mai mari, publice şi private, de eficienta superioară.
 
Ce ştim din propria experienţă şi cea mondială este că dezechilibrele interne mari diminuează rezistenta economiei la şocuri potrivnice. Dacă economia noastră va intra din nou într-o perioadă nefastă, trăgaciul va fi din exterior, ca acum un deceniu. Durerile, însă, vor fi iarăşi mari dacă ne accentuăm vulnerabilităţi singuri. Trăim vremuri de mari incertitudini, tensiuni peste tot în lume. De aceea, trebuie să fim chibzuiţi acasă. Şi este nevoie de decizii bune în UE, peste Ocean. Iar cei ce vorbesc în numele guvernelor, al băncilor centrale trebuie să îşi cântărească cu grijă vorbele.  
 
Text publicat şi în Q Magazine pe 10 septembrie 2017