De ce nu se simte creşterea economică în buzunare imediat

Distribuirea bogăţiei este inegală, bogaţii iau prea mult, săracii prea puţin. Pentru că avem o societate de tipul 15 versus 85. Adică 15% din populaţie câştiga venituri băneşti cât 85% din populaţie. Normal că o mare parte din câştiguri se distribuie către cei 15%, restul se bat pe firimituri.

Veniturile băneşti ce revin pe o persoană din cele 10% cele mai bogate gospodării (înregistrate statistic, oficial) sunt de 13 ori mai mari decât cele ce revin pe o persoană din cele 10% cele mai sărace gospodării din România. În realitate discrepanţele sunt mult mai mari.

Distribuirea bogăţiei nou create în fiecare an se face puternic inegal între muncă şi capital. La fiecare leu produs în economie puţin peste o treime (37%) merge la forţa de muncă (salarii, indemnizaţii şi contribuţii în seama angajatorului), jumătate merge la patroni (51%) şi ceea ce rămâne, o pondere de 12%, merge la stat (taxe pe producţie şi importuri minus subvenţii). În timpuri bune, expansiune, boom, cum vreţi să-i spunem explodează acuzaţiile conform cărora statul este un prost manager. În timpuri rele, vina aparţine tot statului ‒ de ce nu are bani să dea, să dea şi iar să dea. La restructurarea modelului de business în timpuri bune nu se gândesc decât puţini. Doar aceşti puţini conştientizează că după bine vine rău şi includ ciclicitatea economică ‒ normal, de altfel ‒ în scenariile lor. Mai uşor este să înjuri statul.

Redistribuirea bogăţiei este ineficienţa. Statul nu poate redistribui bogăţia suplimentară adusă de creşterea economică decât ţintit. Nu sunt bani. De exemplu, în 2014 redistribuirea aferentă creşterii economice atinge direct, prin creşterea prestaţiilor sociale, undeva la 7 milioane de români. Creşterea pensiilor cu 3,76% creşterea salariului minim cu 12,5%, creşterea venitului minim garantat cu 4,5%, creşterea ţintită a salariilor bugetarilor (medicilor rezidenţi şi profesorilor debutanţi). Nevoile sunt mari, să nu uităm că peste 4 milioane de români trăiesc sub pragul de sărăcie, iar peste trei sferturi din salariile nete declarate sunt sub 1500 ron.

Sistemul privat nu face o performanţă sustenabilă în România. Există companii private care trebuie respectate şi oamenii de afaceri de mare calibru, competitivi oriunde în lume. Companiile de stat au şi ele nevoie de restructurare, de acord. Însă există o masă destul de însemnată de companii care practică ‒ să-i spunem diplomatic ‒ „optimizarea fiscală“ căutând că prin contabilitate creativă să nu plătească mai deloc impozite şi taxe, să supraestimeze cheltuielile şi să nu declare veniturile, externalizări, preţuri de transfer ş.a.m.d. În România se colectează la buget doar jumătate din TVA, doar mai puţin de jumătate din firme declară profit. Profitul agregat declarat de această jumătate este doar cu 12,5% mai mare decât pierderile declarate de cealaltă jumătate. Nimeni nu înţelege cum poate trăi o firmă peste 5 ani la rând cu pierderi, unele dintre ele chiar campioane la restituiri de TVA.

Vorbim de a simţi în buzunar creşterea economică doar pentru economia fiscalizată, doar în cazul veniturilor băneşti, ori 40% din populaţia cea mai săracă are o treime venituri în natură (autoconsum, estimări). Altfel, parte din creşterea economică se distribuie şi este greu de estimat către economia subterană care reprezintă în jur de 29% din PIB, pe locul doi în UE. În scădere faţă de anii trecuţi, dar tot mare.

Acţionează şi factorul psihologic. Românii sunt supraîndatoraţi. Românii economisesc mai mult şi consumă mai puţin faţă de perioada precriză. Sunt înclinaţii marginale scăzute de consum şi investiţii. Trăim încă într-o economie depresivă, cu comportamente inversate faţă de perioada de boom, total prociclice. Cei care s-au fript cu ciorbă, suflă şi în iaurt. În plus, mare parte dintre gospodăriile româneşti sunt supraîndatorate. Un studiu al Comisiei Europene arată că o treime dintre gospodăriile din România sunt supraîndatorate. 43% din populaţia activă este îndatorată la bănci, IFN-uri, etc.

Modelul de până acum a fost unul de supravieţuire. Paradigma trebuie modificată, dar problema este structurală şi rezultatele nu sunt vizibile imediat. S-a mers pe tactica mulţi angajaţi cu salarii mici ‒ în sectorul public ‒ şi pe folosirea intensă a avantajului competitiv al salariilor mici în sectorul privat. S-a intrat într-un cerc vicios în care nici salariatul, nici compania nu se dezvoltau.

Motoarele creşterii economice trebuie echilibrate. Am trecut de la miza aproape exclusivă pe consum în perioadă precriza la motorul exporturi. Anul 2014 va aduce transferul dinspre pilonul exporturi nete (contribuţie negativă estimată la minus 0,1 puncte procentuale) spre cererea internă (consum final plus 1,3 puncte procentuale şi formarea brută de capital plus 1 punct procentual). Stimularea consumului intern va schimba şi percepţia negativistă, formând anticipări pozitive legate de intrarea în cercuri virtuoase. Consum mai mare, producţie mai mare, venituri mai mari, ş.a.m.d.