Ce s-ar întâmpla, în România, dacă s-ar fi produs, un eveniment similar? Este ţara noastră afectată de explozia de la Baumgarten?
 
Nodul de la Baumgarten este tranzitat de 40 de miliarde de metri cubi anual. Explozia a afectat principala rută a gazelor ruseşti spre Europa, Gazprom fiind acum în situaţia de a găsi trasee alternative. În condiţii normale, o parte rămâne în Austria, iar restul alimentează restul ţărilor din Europa. Italia, Slovacia şi Germania sunt printre primii beneficiari. Efectele acestui accident s-au regăsit în preţuri iar, pe termen mediu, este posibil ca si România să aibă de decontat.

Are România stocuri de gaze suficiente pentru a trece de această iarnă?

Începând cu luna noiembrie, principalii decidenţi ai pieţei gazelor româneşti au oferit o serie de declaraţii contradictorii privind nivelul stocului de gaze naturale pentru această iarnă. Ion Sterian, directorul Transgaz, afirma că nivelul de gaze înmagazinate pentru iarna care bate la uşă este la cel mai mic nivel din ultimii ani, adică 2.2 miliarde de metri cubi, în condiţiile în care capacitatea maximă este de 3.2 miliarde de metri cubi. Concluzia lui a fost că România ar trebui să majoreze importurile cu 30% pentru a nu exista disfuncţionalităţi. Ministrul Energiei Toma Petcu a dat asigurări, în schimb, că stocul de gaze înmagazinate este suficient pentru o iarnă geroasă. 
 
Oricum ar fi, România a importat în fiecare iarnă gaze naturale de la Gazprom. Problema este că, în condiţiile de faţă, preţul gazului pe pieţele europene va creşte exponenţial. De ce? Accidentul de la Baumgarten a afectat ruta principală de alimentare a gazelor ruseşti spre Europa, iar cererea va creşte pe fondul panicii instalate. În consecinţă şi preţul. În Italia, preţul angro de producţie a ajuns la 200 de lei/Mwh. Prin comparaţie, în România, pentru consumatorii casnici, acesta gravitează în jurul a 72-78 de lei/Mwh plus taxa de înmagazinare. Cine ar răspunde, însă, dacă furnizorii vor trebui să se aprovizioneze cu o cantitate mai mare de gaze din import pentru a le furniza pe piaţa românească dacă vom ajunge la concluzia că nivelul stocurilor este insuficient? 
 
Întrucât taxa de înmagazinare a gazului este piperată, furnizorii nu sunt fericiţi atunci când vine iarna şi trebuie să constituie stocuri, prevalându-se de contractele în vigoare pe care le au cu producătorii, mai ales cu cei din import. Pentru gazul înmagazinat la noi în ţară se plăteşte o taxă medie de 20 de lei/Mwh care se adaugă preţului de producţie, aşa că furnizorii preferă, iarna, gazul de import. Pe fondul creşterii de preţ la nivel european, furnizorii care activează pe piaţa românească ar putea achiziţiona gaze la un preţ mai mare. Consumatorii casnici nu vor resimţi pe termen scurt o creştere a facturii, deoarece preţul final este reglementat de ANRE. Pe termen mediu, furnizorii vor exercita o presiune puternică pe ANRE pentru a majora factura finală ca să îşi recupereze pierderile şi asta pe bună dreptate. 
 
De trei ani de zile se discută ca statul român să constituie un stoc strategic de gaze naturale, la Rezerva Statului, de 1 miliard de metri cubi şi care să fie accesat în situaţii de urgenţă. Evident, că totul a rămas la stadiul de vorbe.

De ce ar fi importantă o casă de compensaţie pe piaţa de tranzacţionare a gazelor

 
Dacă statul român ar fi încurajat un mediu normal de tranzacţionare pe bursele de gaze poate că astăzi am fi avut şi o casă de compensaţie serioasă. Ce ar face o casă de clearing într-o situaţie de panică precum cea din Austria, dacă ar fi apărut în România? 
 
Să spunem că un furnizor are un contract cu un producător la un anumit preţ pentru o anumită cantitate de gaze naturale. Dacă producătorul nu îşi mai poate onora obligaţia şi avea contractul asigurat, furnizorul va apela la burse pentru un nou contract. Dacă va achiziţiona gaze la un preţ mai mare decât cel din contractul său, casa de compensaţie va acoperi diferenţa de preţ iar consumatorii finali nu ar fi fost afectaţi. La noi, OPCOM îşi asuma rolul de a fi atât casă de compensaţie cât şi platformă de tranzacţionare dar pe piaţa de energie electrică, ceea ce este aberant. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă România ar avea de gestionat o avarie similară. Practic, nimeni de la noi, să fim cinstiţi, nu ar putea să îşi asume rolul de casă de compensaţie. 
 
În ţara noastră, mecanismele sunt teribil de greoaie. Pentru a pune pe picioare o casă de clearing îţi trebuie aprobări cu totul şi cu totul diferite, pentru că le ai de obţinut de la ANRE şi ASF. În plus, nu prea s-ar băga nimeni în aşa ceva, la noi, pentru că ar trebui să pună gaj nişte sume de bani foarte mari.

Ar ajuta BRUA într-o situaţie de urgenţă?

Putem privi această problemă din doua aspecte. În prezent, România nu are capacităţi de export. Dacă un eveniment de acest gen ar afecta, nefericit, capacitatea de transport internă, am fi, practic, în pom şi pomul în aer. Pentru că nu e bine să fii o insulă şi să fii deconectat de la vecinii tăi. Pe de altă parte, dacă BRUA ar fi fost operaţional azi, producătorii interni ar fi putut alimenta Italia cu gaze naturale prin interconectorul Bulgaria – Grecia şi, mai apoi, prin gazoductul TAP/TANAP. Nu ar fi livrat gazele naturale la un preţ derizoriu, ci la un preţ de două ori şi jumătate, mai mare.