Un mănunchi de crize a copleşit Uniunea lăsând urme adânci şi obligând la interogaţii tulburătoare. Sunt constatări, mai mult sau mai puţin explicite, în acest document:
 
  • Uniunea a făcut enorm pentru reconstrucţia economică şi pace, democraţie după 1945.
     
  • UE a devenit o entitate tot mai complexă şi eterogena, cu proces decizional tot mai greoi.
     
  • Crizele, dificultăţile economice şi sociale, explica drumul tot mai împiedicat străbătut de UE.
     
  • Există o criză de încredere, chiar de legitimitate, în condiţiile în care guverne nu sunt capabile să livreze cetăţenilor bunuri publice conform contractelor sociale.
     
  • Se manifestă o „oboseală” societală a procesului de integrare.
     
  • Provocări şi ameninţări majore (protecţia frontierelor, terorism, crize geopolitice etc.) reclamă răspunsuri comune.
 
Sunt multe aspecte de discutat; remarc aici trei chestiuni/întrebări ce merită, în opinia mea, atenţie deosebită în dezbaterea la care a invitat Comisia Europeană.
 
Apropos de „mai multe viteze”, Uniunea fiinţează deja potrivit logicii geometriei variabile; există Uniunea ca ansamblu, zona euro, spaţiul Schengen. Ţările ce au intrat în Uniune în 2004 şi 2007 au obligaţia în Tratatele de Aderare să se alături zonei euro. Altfel spus, există o viziune din acest punct de vedere care urmăreşte consolidarea Uniunii prin mers împreună, şi, este de prezumat, reducerea decalajelor dintre statele membre. Dacă însă, „coaliţii între unele state” (coalitions of the willing), cu implicaţii asupra aranjamentelor instituţionale şi sociale, asupra politicilor publice, ar prolifera, geometria variabilă a Uniunii s-ar complica tot mai mult, ceea ce ar slăbi, probabil, coeziunea să şi ar alimenta tendinţe de fragmentare. Ai spune că nu contează apropierea dintre unele state membre în măsura în care nu ar fi erodate drepturi ale terţilor, ale cetăţenilor şi firmelor din celelalte state membre ale UE, deoarece mecanisme de cooperare adâncite (cooperation enhancement) ar facilita unele decizii, activităţi; există însă riscul ca erodarea să se producă, fie şi în mod insidios, ca şi complicarea arhitecturii instituţionale a Uniunii. Întrucât, complexitatea instituţională prea mare poate fi un impediment în sine. Este de presupus că asemenea asocieri de state, când ar privi fiscalitate, asigurări sociale, etc. ar presupune compatibilităţi structurale, de nivel de dezvoltare. 
 
O altă chestiune majoră priveşte hibe de funcţionare a zonei euro - ca design şi instrumente de ajustare la şocuri asimetrice. Nu ţările din afara zonei euro induc, în principal, tensiuni lăuntrice în Uniune din punct de vedere economic; marea problemă este clivajul centru-periferie acolo, cu, de pildă, o Germanie superperformantă şi mare exportator net vs. deficitul de competitivitate al periferiei euroariei, al Italiei în special (având în vedere dimensiunea acestei ţări), cu şomaj de sub 5% în unele state şi de două cifre în alte state. Eterogenitatea structurală este considerabilă înăuntrul ZE, care nu formează o arie monetară optimă. Are loc o revenire economică acum în zona euro, dar care se bizuie mult pe măsurile non-standard ale Băncii Central Europene. De aceea, este de luat seamă la lecţiile crizei şi de admis că România trebuie să aibă o economie cât mai robustă la momentul aderării - cu un nivel de venit/loc nu foarte mult inferior mediei din ZE (intervine aici şi distribuţia veniturilor), cu surmontarea unor decalaje structurale. 
Ţările din Europa Centrală şi de Răsărit au progresat având Uniunea ca atractor şi apoi ca entitate îmbrăţişătoare.
În fine, o altă mare problemă economică este legată de modelul economic şi social, fie el în varietate în Uniune - cu ţările scandinave ce practica asistenta socială mai puternică, „economia socială de piaţă” din Germania, modelul mai liberal (în accepţia europeană) din ţări post-comuniste. Ce este de făcut pentru a face sistemul economic mai inclusiv, mai eficace economic (vezi dinamica productivităţii), pentru a diminua practici rele ale mediului de afaceri? În 2010, Raportul Monti (după Raportul Sapir din 2004) sublinia nevoia unor reforme ale modelului social economic, care să combine trăsături ale variantei aşa numite anglo-saxone cu ale variantei întâlnite în ţări din nordul/centrul Uniunii, dar a rămas literă moartă. Chiar Piaţa Unică, ca spaţiu al unei globalizări la scară mai mică, îşi arăta limitele. Intervin noile tehnologii (digitalizarea şi nu numai), care obliga la transparentă şi regândire de politici publice. Sunt de amintit nevoia de justiţie (fairness), şomajul mare în rândurile tinerilor, şi, nu în ultima instanţă, reacţii anti-establishment. 
 
Ţările din Europa Centrală şi de Răsărit au progresat având Uniunea ca atractor şi apoi ca entitate îmbrăţişătoare. Dar, de la un prag, se poate intra în teritoriul unor randamente descrescânde, chiar negative, dacă absorbţia fondurilor europene este nesatisfăcătoare, dacă exodul de capital uman este masiv, dacă nu pot fi practicate politici industriale care să ajute construcţia de avantaje comparative (este capcana venitului mediu/middle income trap) etc. Aici găsim raţiunea pentru care intrarea în zona euro nu este o decizie optimă când decalaje de dezvoltare sunt mari adăugând la această situaţie carente ale uniunii monetare. Cartea Albă spune foarte puţin din acest punct de vedere.
 
Drept este că documentul prezentat de Jean Claude Juncker anunţă alte analize privind reforma Uniunii Monetare, problematica socială, globalizarea, politica externă şi capacitatea de apărare, sistemul financiar. Şi este de aşteptat ca aceste analize să ofere detalii ce pot lămuri întrebări pe care mulţi şi le pun. Oricum, este de dorit ca alegerile făcute de liderii europene să nu reducă din coeziunea Uniunii în mod iremediabil. Fiindcă există cercuri şi cercuri (concentrice); una este să aştepţi (să vrei) că Bulgaria, Cehia, Croaţia, Polonia, România, Ungaria să se alăture zonei euro şi altceva să ţinteşti formarea unui „alt club intern” al ţărilor puternice considerând că prevederea din Tratatele de Aderare este depăşită de evenimente, că unele din statele membre ale Uniunii ar avea mai degrabă menirea să fie tampoane, avanposturi pentru un nucleu dur. Mai este şi precedentul Brexit, care a lovit puternic Uniunea.
 
Sunt repere după care se poate judeca perspectivă pentru Uniune. Astfel:
 
  • Zona euro are nevoie de reforme care să o facă viabilă; Uniunea Bancară nu constituie în sine calea de ieşire din impas. O uniune monetară are nevoie de integrare fiscală, un buget comun (teza apare în Raportul celor 5 Preşedinţi din 2015).
     
  • Politicile în Uniune trebuie să ţină cont de decalaje economice şi cicluri economice
     
  • Aderarea la zona euro cere reforme serioase, creşterea robusteţei economice. Fondurile structurale şi de coeziune reprezintă un aport important la dezvoltare şi bugetul UE nu trebuie să fie restructurat în detrimentul ţărilor ce nu sunt încă în zona euro.
     
  • Un buget al zonei euro nu trebuie să aspire resurse din bugetul UE.
     
  • Cooperarea în materie de protecţie a frontierelor, intelligence, ştiinţă şi tehnologie, dezvoltarea unei capacitate de apărare, politica externă, priveşte bunuri publice europene şi trebuie să beneficieze de efortul conjugat al statelor membre ale Uniunii - să aibă sprijinul bugetului UE şi al bugetelor naţionale.
Şocurile venite din afară sunt multe. Nu trebuie să ne mai lovim din interior.
Se cuvine să fim pregătiţi pentru a ne alătura iniţiativelor de cooperare consolidate ce ne servesc interesele, chiar dacă variabilizarea „geometriei” Uniunii comportă riscuri. Un asemenea demers ar putea implica resurse angajate. Este şi acesta un motiv pentru a fi preocupaţi de puţinătatea resurselor noastre fiscale (la noi 26-27% faţă de media de peste 41% din PIB în zona euro), de slăbiciuni ale bugetului public şi instituţionale. Trebuie să protejăm echilibre economice, să investim mai mult şi eficient în bunuri publice (în infrastructură, educaţie); strategia economică să urmărească dezvoltarea de avantaje competitive, înserarea în reţele industriale de bază din Uniune.

Are sens să pledăm pentru apărarea coeziunii Uniunii, pentru atenuarea tendinţelor de fragmentare, disoluţie. Aceasta cere un dialog onest între ţările mai puternice (avansate economic) şi ţările mai puţin dezvoltate. Şocurile venite din afară sunt multe. Nu trebuie să ne mai lovim din interior. Trebuie să ne pregătim şi pentru ce este mai rău.