Era o măsură absolut necesară de precauţie în contextul Războiului Rece, căci Germania Federală, aflată în plină expansiune economică, profitând de termenii Acordurilor de la Bretton-Woods, reinvestea majoritatea profitului în cumpărări masive de aur, iar rezervele - se spunea pe bună dreptate - nu puteau sta în linia directă a unei posibile invazii a URSS care, în caz de criză monetară severă, s-ar fi putut să fie tentată să invadeze Germania Federală pentru a-i fura tezaurul. Raţionament deloc imposibil, având în vedere o lecţie pe care noi o ştim foarte bine din istoria noastră, cu tezaurul nostru furat de ruşi şi pe care avem prea puţine şanse de a-l revedea vreodată. URSS de odinioară şi Federaţia Rusă, demna sa succesoare, refuzând să respecte termenii acordului semnat cu Guvernul României care, dintr-o imensă greşeală de evaluare, căutase sprijin şi securitate în braţele Moscovei.

Începând cu 2012, Germania a început repatrierea stocurilor sale de aur din depozitele Băncii Federale de la New York (1525 tone), ale Băncii Franţei de la Paris (374 tone) şi ale Băncii Angliei de la Londra (440 tone), iar la mijlocul lunii ianuarie în acest an a fost făcut public planul Bundesbank de a rapatria până în 2020 jumătate din rezervele aflate în străinătate, începând cu lichidarea totală a stocului din Franţa. Se prevede ca, tot până în 2020, doar 37% din rezerva actuală să mai rămână la New York şi, deocamdată, să rămână neatinsă rezerva aflată la Londra.

O mişcare extrem de importantă şi care a suscitat multiple interpretări, majoritatea invocând pregătirea minuţioasă a Germaniei pentru o situaţie de criză economică financiară majoră, cea despre care se tot vorbeşte în ultimii ani, echivalentă, în actualele condiţii de instabilitate politică şi de securitate, cu un adevărat cataclism cu urmări severe la nivel planetar.

Germania este, în acest moment, cu cele 3391 de tone de aur pe care le deţine, deţinătoarea celei de-a doua mari rezerve din lume (după SUA care deţin peste 8000 tone). Este deci un actor esenţial cu rol determinant în cazul declanşării oricărei crize, putând să garanteze capacitatea de supravieţuire a unei ţări (sau al unui grup de ţări). Să nu uităm faptul că, la ora actuală aurul reprezintă aproximativ 22% din rezervele de schimb ale ţărilor industrializate şi doar 4% din rezervele statelor în curs de dezvoltare.

Poate însă să nu fie numai atât, deoarece discuţia merge mai departe. Este evident (şi nu numai pentru specialişti) că masa monetară aflată acum în circulaţie creşte într-un ritm exponenţial, situaţie nesustenabilă pe termen mediu şi care prefigurează un moment de ruptură de sistem. În actualul sistem monetar, băncile centrale şi comerciale folosesc multă monedă creată „ex nihilo“ pentru a finanţa titlurile datoriei guvernamentale, ceea ce primite guvernelor să finanţeze mai uşor deficitele sale fiscale rezultate din cheltuieli prea ridicate. Iar cheltuielile cresc continuu, presiunea din cauza unor politici populiste şi iraţionale devine din ce în ce mai mare, se emite din ce în ce mai multă hârtie, se intră în zona de împrumuturi cu dobânzi ridicate, dar acceptate din cauza nevoii „de a face rost de bani“. Deficitele în creştere ale guvernelor sunt acoperite de pieţele financiare şi, în cazul Europei zonei non-euro, de emisiuni monetare suplimentare. Iar reluarea creşterii economice este periclitată de evoluţiile aproape imprevizibile pe pieţele economice şi de securitate.

Caz în care întrebarea este: după momentul exploziei, care va fi sistemul de monede sau valori de referinţă care urmează să fie adoptat?

Există deja mai multe încercări de răspuns care dau previziuni contradictorii dar, cel puţin pe termen scurt, este extrem de posibil ca, în momentul în care monedele naţionale vor suferi grav iar cele de referinţă se vor clătina, aurul să devină valoarea de refugiu şi de garanţie pe toate pieţele. În previziunea unei asemenea situaţii este foarte posibil, dacă încrederea începe să se fisureze serios atât la nivelul pieţelor în general cât şi a deponenţilor faţă de sistemul bancar, să vedem o motivaţie imediată a dorinţei unor ţări de a-şi repatria rezervele de aur.

În principiu, rezervele de aur devin importante în momentul în care apare o problemă serioasă sau dramatică la nivelul sistemului mondial al monedelor de rezervă. Cum oare crizele viitoare vor afecta dolarul, euro, yuanul şi, cel mai sigur şi previzibil în viitoul imediat, lira sterlină? Cum oare va rezista acest sistem sau cum se va replia? Soluţiile vor fi zonale sau globale? Trebuie oare, cum afirmă unii economişti, să apelăm în viitor la o „centură de siguranţă împotriva emisiilor monetare necontrolate care alimentează creditul şi speculaţiile, adică la vechea politică restrictivă a „etalonului aur“ care să permită „să ne întindem doar până unde ne ajunge plapuma“?

Mai este posibil sau, cum susţin alţi economişti mai ales la nivelul UE, e nevoie urgentă de o reformulare exhaustivă a principiilor de funcţionare a sistemelor financiare şi bancare pe plan mondial, cu introducerea unor reglementări constrângătoare care să ducă cu adevărat la apariţia nucleelor crizelor? Sau o soluţie de compromis, adică folosirea aurului ca intermediar în comerţul internaţional? Adică, spre exemplu, cu posibilitatea ca să poţi achiziţiona devize străine contra un certificat al Băncii centrale din ţara ta garantat în aur? Posibil ca o combinaţie dintre acestea să fie soluţia dar cred că, pe fond, marea problemă nu este aici.

Situaţia actuală este generată, în cea mai mare parte, de presiunea extraordinară de terminată de explozia reală şi de mare amploare a politicilor de tip naţionalist-populist, concretizate prin promisiuni electorale “pentu binele poporului“ care, etapă după etapă, supralicitează peste nivelul elementar al logicii economice. Sigur că se poate, dacă se merge pe principiul „după noi, potopul“. Sigur că se poate, dacă promisiunile respective sunt transformate în legislaţii destinate obţinerii de voturi pentru următoarea etapă sau, cel puţin, mulţumirii principalelor categorii sociale din bazinul electoral care interesează partidul respectiv. Că asta duce la un proces de dereglare a tuturor sistemelor economice, că asta costă mai mult decât poate produce ţara, asta ei ştiu bine dar sunt blocaţi definitiv de promisiiunile anterioare devenite program de guvernare.

Urmează o criză majoră? Puţini sunt cei care se mai îndoiesc de asta. Întrebarea nu este „dacă“, ci „când“.

Mai adăugaţi la asta falimentul unor idei ciudate, de aceea şi sorginte, cu motivaţie strict politică, anume încercarea de formare a unor sisteme bazate pe monedâ proprie (ideea celor din BRICS sau timida propunere ruso-chineză) care s-au dovedit neviabile şi cu valoare exclusiv propagandistică. Aşa cum a fost şi mesajul recent al lui Berlusconi, luat în derâdere de toată lumea, de a avea Italia în zona Euro dar şi cu o a doua monedă naţională cu valoare de circulaţie internaţională, adică exact ceea ce-şi dorea şi Marine Le Pen în perspectiva revenirii treptate la francul francez. Mai adăugaţi presiunea pe dolar din cauza politicilor extrem de contestate lansate de Trump şi criza economică din Rusia, combinaţie între efectele scăderii continue a preţului la petrol şi sancţiunile internaţionale din ce în ce mai dure care sancţionează comportamentul Rusiei lui Putin.

Urmează o criză majoră? Puţini sunt cei care se mai îndoiesc de asta. Întrebarea nu este „dacă“, ci „când“. Şi dacă se va asocia unor alte tipuri de seisme. Între timp, unele economii au politicieni care au decis să ia măsuri de precauţie şi de securizare, printre altele şi prin repatrierea rezervelor de aur.

Şi noi? La 31 martie 2017, rezervele valutare ale BNR se situau la nivelul de 34,69 miliarde Euro, iar rezerva de aur s-a menţinut la 103,7 tone, valoarea sa fiind de 3,87 miliarde Euro. Rezervele internaţionale ale României (valute plus aur) erau, la ceeaşi dată, de 38,57 miliarde Euro. Dacă vreţi să faceţi o comparaţie, aveţi aici o actualizare a rezervelor valutare deţinute de fiecare ţară a lumii.

Principalii parametri strategici stabiliţi de către Consiliul de administraţie al BNR pentru activitatea de administrare a rezervelor internaţionale sunt:

  • compoziţia valutară: euro - între 55 şi 85 la sută din totalul rezervei valutare; dolarul SUA - între 10 şi 35 la sută din totalul rezervei valutare; alte valute - maximum 15 la sută din totalul rezervei valutare;

  • stabilirea unei durate medii de până la 6 luni atât pentru întreaga rezervă valutară, cât şi pentru fiecare valută componentă;

  • categorii de emitenţi eligibili: (i) Guvernul SUA; (ii) agenţii guvernamentale sau sponsorizate de Guvernul SUA; (iii) guvernele ţărilor membre ale Uniunii Europene; (iv) agenţii guvernamentale sau sponsorizate de guvernele ţărilor membre ale Uniunii Europene; (v) Guvernul Japoniei; (vi) alte guverne care beneficiază de rating AAA; (vii) instituţii supranaţionale; (viii) entităţi private emitente de obligaţiuni garantate cu active;

  • limita de expunere faţă de entităţi private emitente de obligaţiuni garantate cu active: 10 la sută din totalul rezervelor internaţionale;

  • limită de expunere faţă de entităţi private, altele decât cele emitente de obligaţiuni garantate cu active: 10 la sută din totalul rezervelor internaţionale.

O politică bancară prudentă, corelată cu liniile de joc ale Băncii Centrale Europene. Dar deciziile luate acum şi mereu preschimbate cu o viteză ameţitoare de decidenţii noştri politici oare ce efect vor avea, chiar pe termen scurt? Cine vorbeşte oare, în paralel cu creşterile masive de salarii şi pensii, şi de măsurile elementare de precauţie pentru a se evita, pe cât posibil, o prea mare expunere a pieţei româneşti la efectele unei crize majore? Va vrea oare cineva să răspundă la asta, detaliind măsurile de protecţie, precauţie şi posibilă intervenţie gândite de Guvernul României pentru diverse scenarii de criză? Mă tem că întrebarea este retorică dar, totuşi, o pun cu speranţa că, cine ştie, poate, înainte să fie prea târziu, cineva va vorbi şi pentru interesul pe termen lung al românilor.