Leul fără frontiere (3)

…Şi iată că, în toamna lui ’91, cursurile valutare s-au unificat. Iluzia dolarului ieftin şi mincinos – ce le dădea multor întreprinderi senzaţia că sunt rentabile, în timp ce ele risipeau resurse – a început să se risipească şi ea, treptat. Aceasta a fost faţa sănătoasă a medaliei. Reversul a fost că societatea noastră, în general, a căpătat o sensibilitate accentuată, bolnăvicioasă chiar, faţă de mişcarea cursului de schimb al leului.

Mai ales că nouă, românilor, nu ne-a fost deloc uşor să înţelegem şi să ne obişnuim cu o realitate inedită: aceea că rata de schimb leu-dolar o stabilea piaţa, ţinând seama de condiţiile interne şi externe dintr-un anumit moment.

*

Porniserăm la drum, în decembrie ’89, cu un leu anemiat. A fost principalul motiv pentru care liberalizarea preţurilor, începută la 1 noiembrie 1990, a coincis cu explozia  inflaţiei. Populaţia a avut nevoie, an de an, de tot mai mulţi lei ca să cumpere tot mai puţine mărfuri. Cursul leului pe piaţa valutară alerga numai la galop. Bocitoarele au deplâns „umilirea monedei naţionale”, vărsând potop de lacrimi după cursul fix.

Problema cea mai grea era accesul la valută. După ’89, intrările de capital străin în România au continuat să fie nesemnificative. Instituţiile publice, presa, o bună parte a populaţiei, dar în primul rând operatorii economici priveau zilnic, cu îngrijorare, ceasul pieţei valutare. Iar pe această piaţă cânta un cor ce-şi făcuse un reflex din a ataca Banca Naţională pentru tot ce se întâmpla cu moneda noastră. Temele preferate erau trei: supravegherea bancară, dobânzile şi cursul. Mai ales cursul de schimb nu înceta să fie cal de bătaie.

 O întrebare obsedantă se făcea deseori auzită: „De ce trebuie să dăm atât de mulţi lei pentru un dolar?”... Răspunsul era simplu: fiindcă România importa cu mult mai mult decât exporta şi cererea noastră de valută creştea fără încetare. Dacă ar fi fost invers – şi prin urmare n-am fi avut nevoie de valută – problema n-ar fi existat. Dar problema exista şi societatea românească avea o nevoie stringentă de dolari. Sigur, ar fi fost o cale de a reduce substanţial preţul valutei: ca Banca Naţională să stabilească un curs fix, ca înainte de 1990. Ar fi putut hotărî: 1 dolar =14 lei. Dar cine ar fi înghiţit minciuna şi ar fi venit aici să ne vândă nouă dolari cu 14 lei bucata?! Dacă însă toate celelalte mărfuri se scumpeau, de la pâine la curentul electric, preţurile fiind libere, cum să fi fost menţinut dolarul la preţ fix?

Din ’91 însă, de când a redobândit rolul de bancă centrală, BNR şi-a asumat ca principal obiectiv întărirea leului. Fără să sfideze raportul dintre monedă, ca parte a economiei nominale, şi economia reală. Faptul că, deseori, politica monetară a BNR era criticată nu putea fi în esenţă un lucru rău. Dimpotrivă, putea fi chiar un lucru foarte bun. La urma-urmei, erau situaţii în care poate că şi Banca Naţională greşea. Iar atunci când greşea era normal să fi fost criticată. Cu o condiţie: critica să fi fost dreaptă şi racordată la mersul lumii. BNR avea parte şi de astfel de critici. Din nefericire însă, de foarte multe ori deciziile ori ideile ce exprimau gândirea Şcolii de la Banca Naţională erau lipsite de şansa de a fi judecate de curţi de apel care să se fi constituit în numele prezentului şi al viitorului. Mai degrabă, ele se înfăţişau ca un punct terminal al trecutului.

Banca Naţională ar fi ieşit chiar întărită dintr-o luptă cu adversari puternici, postaţi pe poziţiile economiei de piaţă. Fiindcă România nu avea nicio  şansă în afara economiei de piaţă. De prea multe ori însă, la măsuri raţionale se răspundea cu idei „populiste”. Indiferent cum îşi formulau punctele de vedere, era limpede că „populiştii” voiau bani mulţi şi ieftini. Ca să le ajungă pentru egalizarea veniturilor cu preţurile, pentru păstrarea surplusului de personal în societăţile cu capital de stat şi pentru a menţine în viaţă întreprinderile nerentabile.

*

Treptat, şi întreprinderile, şi populaţia s-au convins că în pânzele cursului valutar sufla cu deosebire inflaţia. Iar leul, într-un climat inflaţionist, se deprecia continuu. Fapt firesc. Când mergeam la piaţă, aveam nevoie de mai mulţi lei, uneori de la o zi la alta, pentru a cumpăra mai puţine mărfuri. Cum să fi cumpărat valută cu mai puţini lei? Cumpăram  şi valuta tot cu mai mulţi lei, ca şi mărfurile.

Dolarul se scumpea. Cursul se modifica neîncetat, sub impulsul inflaţiei. În 1993, inflaţia atinsese cea mai înaltă rată anuală: 300 la sută. Cursul de schimb a urmat cursul inflaţiei. A trecut în trena creşterii preţurilor, încercând să îndeplinească rolul de ancoră pentru inflaţie. Fără succes în 1993. Dar cu reuşite ceva mai bune începând din 1994, când inflaţia se calma deja.

Momentul unei schimbări ceva mai accentuate a intervenit la 1 august 1994. Prima etapă, a fixingului valutar, ce debutase la 18 februarie 1991, se încheiase în iunie 1992. A urmat o nouă etapă: a licitaţiilor valutare. Dar ambele etape îmbinau jocul pieţei cu decizia administrativă. La 1 august 1994,  s-a  renunţat însă şi la intervenţia administrativă. Băncile comerciale au primit dreptul să opereze direct pe piaţa interbancară, în calitate de dealeri.

La 1 august 1994 a fost Ziua Z. Liberalizarea pieţei interbancare marca renunţarea la decizii administrative în stabilirea cursului de schimb. Piaţa avea să se lărgească, băncile participante înmulţindu-se. Operatorii practicau propriile cursuri, iar Banca Naţională făcea media lor şi dădea publicităţii cursul zilnic.

Sigur, leul se deprecia. Dacă, în noiembrie 1991, cursul unic fusese de 1 dolar = 180 de lei, în mai ’93 ajunsese deja la 650 de lei. În octombrie a fost depăşit pragul de 1000 de lei. În februarie 1994 a fost trecut pragul de 1500 de lei. Şi era aproape de 1700 de lei la 1 august 1994, când a început jocul liber al pieţei valutare.

În iunie 1995, pragul de 2000 de lei era aproape. A fost depăşit până la sfârşitul lunii. Din iulie ’95, cursul a devenit tot mai grăbit. Iar în noiembrie 1995 a făcut explozie. Leul fusese deconectat de la „rata socială” a cursului  interbancar. Pentru unităţile economice, şansa supravieţuirii  se contura într-un singur sens: să-şi potrivească orologiile după ceasul cel mare din turnul pieţei. În aparenţă, exportatorii erau protejaţi, în timp ce importatorii erau descurajaţi de dolarul extrem de scump. Într-adevăr, pe termen scurt, întreprinderile care făceau export reuşeau să acopere din noul nivel al cursului unele cheltuieli suplimentare. Dar pe măsură ce va trece timpul se va vedea că lucrurile nu erau tocmai simple. De câştigat… avea să câştige numai cine era competitiv pe piaţă.

*

Leul, în piaţa valutară, beneficia de un soi de convertibilitate, internă şi limitată. O convertibilitate ce se referea numai la plăţi şi încasări privind operaţiunile de import-export, servicii şi alte lucrări. Convertibilitatea era internă, în sensul că producea efecte numai în spaţiul pieţei valutare româneşti. Şi era limitată, pentru că inducea foarte multe restricţii. Acest tip de convertibilitate funcţiona în România începând de  la 11 noiembrie 1991, când s-a procedat la unificarea cursurilor valutare. De atunci, an de an, au intervenit măsuri care au dus la relaxarea pieţei valutare.

În vederea trecerii la liberalizarea cursului pe piaţa valutară, de la 1 august ’94, BNR a făcut importante achiziţii valutare. Îndeosebi, a cumpărat dolari. Concomitent, au crescut dobânzile la creditele bancare. Peste rata inflaţiei. Populaţia a început să stea la rând la bănci. Şi-a vândut dolarii, cumpărând lei iar cu leii a deschis depozite bancare. Pentru a obţine şi mai mulţi lei.

După ce piaţa s-a echilibrat, dobânzile au început să scadă. Continua totuşi să fie avantajos să faci lei... din lei, în bănci. În 1995 însă, piaţa a suferit brusc o întorsătură. Cursul a început să alerge mai repede decât inflaţia. S-au întors şi românii de la leu înspre dolar. Din nou, multe economii au fost transformate în valută forte. Dolarul, scumpindu-se, a produs inflaţie şi a făcut leul mai slab. În ’96, băncile au observat, nu fără îngrijorare, că pe de o parte scădeau depunerile în lei; iar pe de altă parte se înteţea goana după dolari. Cei care, cândva, au schimbat dolari şi au luat lei, acum procedau invers. Pe piaţă s-a făcut din nou simţită foamea de dolari. La bursa interbancară, bancnota verde şi-a ridicat cota iar la casele de schimb cursurile au făcut realmente explozie. Situaţia s-a complicat şi mai mult în urma unor speculaţii valutare pe piaţa interbancară.

Continuare: joia viitoare.