Dar nici Parlamentul şi nici cei care au dreptul de iniţiativă, iar aici mă refer direct la ANPC, n-au mişcat niciun deget ca să pună în practică această cerinţă cardinală.

Ce consfinţeşte Directiva în cauză? Plecând de la legile economice (care nu-s făcute de Corpul Legiuitor, ci sunt legi naturale, obiective) şi de la cele date de Legislativ (Constituţia, Codul Civil, legile bancare, principiile de drept) Directiva cuprinde prevederi foarte clare ce impun o schimbare radicală a comportamentului băncilor în raport cu clienţii. Mai ales cu debitorii. Bunăoară, dacă o bancă ajunge să se confrunte cu întârzieri mari la rambursarea creditelor, este firesc să-şi someze debitorii să plătească, chiar să-i cheme în instanţă, dar nu-i firesc să-i scoată în stradă pe cei care nu pot să plătească. Iar dacă totuşi le execută casele, banca şi statul trebuie să le asigure o ieşire rezonabilă.

Întrebat, într-o conferinţă privind consumatorii de servicii financiare, ce înţelege BNR prin îmblânzirea pieţei bancare, am răspuns că important nu este ce crede BNR sau altă autoritate, ci numai şi numai ce prevede Directiva. E o Directivă importantă, aşa că trebuie să fie analizată şi aplicată întocmai.

De reţinut că BNR nu are atribuţii în privinţa protecţiei consumatorilor. Cu o singură excepţie, prevăzută expres de lege. Mă refer la modificarea contractului de către bancă fără acordul debitorului. În condiţiile în care, potrivit legii, funcţionează separaţiunea atribuţiilor, BNR nu are alte prerogative în acest sens şi nici dreptul de a se ocupa de protecţia consumatorilor de servicii financiare.

Notez că una dintre cele mai sensibile prevederi ale Directivei Europene se referă la casa debitorului. În aceste condiţii grele,dacă se ajunge la vânzarea casei familiei, banca ar urma să fie obligată prin lege să obţină preţul cel mai bun. Iar statul să găsească o soluţie de locuit. ANPC ar fi trebuit să găsească soluţii cum poate fi ajutată familia care riscă să-şi piardă casa. Ar fi trebuit, deci, să colaboreze cu psihologi, cu sociologi, cu alţi specialişti foarte bine pregătiţi, pentru că soluţiile nu vin bătând din palme.

 La conferinţa amintită, dedicată protecţiei consumatorilor de servicii financiare, am făcut un comentariu în legătură cu discuţiile privind executările silite. Şi cum, în presă, ce am spus a fost redat ciuntit, voi nota cuvânt cu cuvânt, după stenogramă, întregul comentariu: Se spune că ar fi 30 de cazuri de sinucideri din cauza băncilor. Eu cred că cei care fac asemenea afirmaţii – i-am observat, i-am privit în ochi – o fac în fugă”, aşa, ca să ajungă la urechile opiniei publice. Dacă ar fi adevărat, ar fi strigător la cer. Ar trebui ca societatea civilă în întregime, presa în întregime să se ocupe îndelung de astfel de cazuri, să le analizeze. Eu nu pot să cred – nu sunt investigator, nu ştiu ce se întâmplă în toată ţara asta, n-am cum – dar nu pot să cred că au fost cazuri de sinucideri din cauza băncilor şi lucrurile au trecut aşa, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.” Deseori se tot aminteşte de cele 30 de sinucideri fără a fi aduse dovezi, mai cu seamă fără a fi invocate raporturi de cauzalitate între unele sinucideri şi somaţiile băncilor. Este însă şi vina băncilor, pentru că nici ele nu au mişcat un deget în a lămuri lucrurile. O pot face. Au văzut acuzaţiile, au acces la propriile arhive, în exclusivitate de altfel, au analişti care pot pune lucrurile cap la cap, trăgând apoi concluziile ce se impun. Pentru ca publicul să cunoască adevărul iar băncile să-şi apere onoarea. Este de neînţeles ce aşteaptă.

 CRIZA A SCHIMBAT REGULILE JOCULUI

Acum, după ce ţara toată a trecut printr-o criză grea, vina fiind dată pe bănci şi pe credite, mai cu seamă într-un moment în care dificultăţile privind rambursarea creditelor s-au înmulţit, ura unei părţi a populaţiei împotriva băncilor şi a bancherilor a atins cote dintre cele mai înalte.

Totodată, este cert că Marea Criză a declanşat un amplu proces de schimbare a lumii. Şi a stilului de viaţă. Iar noul stil de viaţă, care deja prinde contur, cuprinzând şi societatea românească, îşi încorporează şi un nou stil de creditare, de asemenea în formare. E însă timpul să privim dincolo de tărâmurile noastre, în lumea largă, şi să vedem că multă vreme băncile n-au dat împrumuturi decât familiilor muncitoare, care aveau câştiguri sigure, garanţii solide şi puneau semnul egal între pofta de consum şi pofta de muncă performantă. Era o ilustrare a unui binecunoscut dicton: „Bancherul îţi dă umbrela când e soare şi ţi-o ia când plouă”... În ţările dezvoltate, mai întâi, apoi şi în ţări în dezvoltare, pretutindeni unde ieşea soarele, celor care aveau locuri de muncă, erau bine cotaţi profesional şi erau plătiţi bine, banca le făcea casă, o mobila, achita automobilul, televizorul, maşina de spălat, maşina de gătit şi multe altele. Iar celor care, în zonele unde intra soarele în nori, pierdeau competiţia profesională, li se reducea salariul sau, mai rău, rămâneau fără serviciu şi nu-şi mai găseau altul la fel de bun sau ajungeau şomeri, venea banca şi le cerea înapoi umbrela. Creditul se dovedise a fi nu doar locomotiva economiei, ci şi combustibilul ce punea în funcţiune principalul motor al înaintării societăţii – clasa de mijloc. O clasă care, în anii de după Al Doilea Război Mondial, când în ţările dezvoltate a prins treptat gustul traiului pe datorie, şi-a îngroşat rândurile cu oameni ajutaţi de bănci să se desprindă în masă din polul sărăciei, croindu-şi o viaţă nouă prin muncă şi înavuţire. Dictonul acelor vremuri era: „Împrumutaţi-vă şi prosperaţi!”…

Criza Globală a schimbat însă regulile jocului. Deviza „Împrumutaţi-vă şi prosperaţi” nu mai este tocmai actuală. Altă deviză e acum de largă circulaţie: „Împrumutaţi-vă (dacă vă creditează vreo bancă) şi supravieţuiţi”. Un adevăr pe care noi, în România, l-am resimţit dramatic. Venise criza şi speranţele de bunăstare se împuţinau. După ce, ani buni, de prin 2004 până în 2008, inclusiv, am văzut ajungând în bănci mulţime de bănet; şi am văzut cum nenumărate familii, tinere sau trecute de vârsta tinereţii, luau cu asalt băncile, împrumutau bani pentru un timp îndelungat şi se mutau în case noi iar apoi împrumutau alţi bani, pentru bunuri de consum de folosinţă îndelungată. Băncile ofereau credite şi făceau profit. Din 2009 însă, sub apăsarea crizei, cererile de credit în general, cele de credit ipotecar cu deosebire au început să fie întoarse pe o parte şi pe alta, iar analizele de risc să fie mai… am vrut să spun mai riguroase, dar poate că sunt doar mai meticuloase. Vremea romantismului bancar, din anii 2004-2008, a trecut. Acum se caută un drum nou. Negăsit încă. Visăm să vină ani ai creditării sănătoase, cu preocuparea de a credita pofta de consum numai dacă este egală cu pofta de muncă performantă. Ar fi un model. Dar un model aplicat în condiţii noi, într-un context care să fie dominat de o reglementare corectă a creditării. Ar putea fi o temă de reflecţie. De reflecţie şi de dezbatere. Până una-alta, avem de reflectat la ce se întâmplă în societatea noastră după ce băncile au închis umbrelele, în primii ani de criză.

CÂND E SOARE PE ULIŢA TA

Aşadar, bancherul îţi dă umbrela când e soare şi ţi-o ia când plouă. E, desigur, o metaforă. O figură de stil bine ţintită, din care răzbate un adevăr semnificativ: acela că, în relaţiile cu băncile, oricare ar fi clientul – o ţară, o companie sau o familie – nu va exista niciodată şansa de a scăpa de sărăcie primind un credit. Mesajul e cât se poate de limpede: scapă singur de sărăcie, dacă eşti în stare, apoi vino la bancă şi dovedeşte că pe uliţa ta a ieşit soarele. Dacă poţi într-adevăr să dovedeşti, banca îţi va da umbrela. Adică un credit. Şi ţi-o va lăsa (ori îţi va da alte şi alte umbrele) cât timp reuşeşti să menţii soarele.

Aşadar, când vorbim despre acordarea creditelor nu are sens să fie implicate în niciun fel stări afective. Pentru că, dacă vom judeca lucrurile cu sentimentalism, vom reuşi cu greu sau nu vom reuşi deloc să rezistăm ispitei de a deplânge faptul că o familie de pensionari, soţ şi soţie, câştigând împreună 5-6 sute de lei pe lună, şi-ar dori un credit de consum, ca să-şi cumpere un frigider, dar nu găseşte înţelegere la nici o bancă. Un caz autentic. De aici mai e un singur pas, ce a şi fost deseori făcut, până la a încrimina băncile pentru că ... taie accesul săracilor la creditele bancare.

Nu e însă deloc corect să fie amestecăm lucrurile. Creditele bancare nu sunt şi nici nu pot fi ajutoare pentru săraci. Mai întâi să apară soarele şi abia apoi băncile vor extinde creditele de consum. Şi, mai cu seamă, creditele ipotecare pentru construcţii de locuinţe, care sunt acordate pentru o perioadă de 10, de 20 sau de 30 de ani. Oricum am judeca, în nici un fel nu putem confunda creditul cu ajutorul social. Fără îndoială că o societate are obligaţia să-şi spijine săracii. Nu însă dându-le credite. Asta nu poate fi o soluţie. Pentru ajutorarea săracilor, în nici o ţară banii nu sunt luaţi de la bănci, care au alte rosturi. Banii daţi sub formă de ajutoare sociale nu pot veni decât de la buget. Numai bugetul statului îţi dă umbrela când plouă şi ţi-o ia înapoi când apare soarele.

CÂND SE SCHIMBĂ LOGICA?

Dar când în ecuaţie o necunoscută este rambursarea creditelor? Ei bine, în acest caz logica începe să se schimbe. Mai corect spus, a început să se schimbe de câţiva ani buni…

Da, când acordă credite, băncile nu-şi pot pune banii în joc înainte ca solicitantul să facă dovada că are şi el ceva cheag şi că e în stare să-şi plătească rata, dobânzile şi comisioanele, fără ca statul să poată interveni.

Dar când cei loviţi de criză şi de sărăcie au luat deja credite şi au dificultăţi în plata datoriilor, cum decurg lucrurile? Problema face acum, în lumea largă şi în Uniunea Europeană mai cu seamă, subiectul unui întreg şir de dezbateri, toate aprinse. În centrul atenţiei aflându-se băncile şi statul. Şi cum deseori judecata pleacă şi de la criterii afective, vedem cum se conturează un nou capitol. Uniunea Europeană le cere statelor să intervină şi să dea legi prin care să îmblânzească raporturile băncilor cu consumatorii de servicii financiare.

Adevărul este că noi, în România, ne-am trezit târziu. Directiva 17 a Uniunii Europene, aflată în vigoare din 2014, a fost adusă în discuţie, în societatea românească, doar după ce a început dezbaterea pe tema legii dării în plată, care acum face valuri mari. Iar în jăratecul care a aprins dezbaterea a fost turnat gaz încă de când, în expunerea de motive a legii, s-a precizat că are ca bază juridică Directiva 17, dar iniţiatorii legii au preluat o singură idee din această Directivă. Nu însă în litera şi în spiritul normei europene.

Ce spune Directiva? Dacă debitorul şi creditorul se înţeleg între ei, ca debitorul să predea băncii casa ipotecată şi să stingă orice altă plată, statele membre UE să nu se opună.  

Cum au judecat legiuitorii noştri? Că statul poate să intervină în contracte, deşi un contract este legea părţilor. Am făcut această precizare acum câteva zile la conferinţa „Relaţia cu consumatorul de servicii financiare”, organizată de o firmă de evenimente, Oxygen Events, cu sprijinul Asociaţiei Române a Băncilor. Am subliniat, în cursul dezbaterilor, că Directiva, în ansamblu, are un subiect total diferit de „darea în plata”. Că de fapt din litera şi spiritul ei răzbate o chemare adresată băncilor, pentru a se angaja într-un proces eficient de îmblânzire a pieţei serviciilor financiare. Şi, mai ales, adresată statelor, pentru a veni până la 21 martie 2016 cu un pachet de legi care să facă ordine în cauză. Desigur, în scopul îmbunătăţirii relaţiei băncilor cu consumatorii de servicii financiare. Dar fără a schimba ordinea de drept şi, mai cu seamă, fără a încălca legităţile economice naturale.