Cum a ajuns creditul inamicul public numărul unu (3)

„Nici măcar în cele mai performante economii, nu toate creditele sunt rambursate. În Europa centrală şi de est, inclusiv în România, incidenţa creditelor neperformante este mai mare. FOTO Adevărul

În noiembrie 2011, devenise limpede că Banca Naţională iniţia un ciclu de reducere treptată a dobânzii de politică monetară. Opiniile, în piaţa financiară, erau însă divergente. Unele cercuri se arătau îngrijorate că reducerea dobânzii-cheie ar readuce în prezent evenimentele din 2004-2008, când “creditul ar fi fost dat cu nesăbuinţă”. Alte cercuri avansau opinii potrivit cărora creditul cade dramatic şi nu-şi va mai reveni.

Prevestirile alarmiste s-au înmulţit. Au fost avansate idei potrivit cărora „o piaţă a creditului nici nu ar mai exista”, iar „dobânda-cheie a BNR ar fi doar un simplu reper pentru bănci şi nimic mai mult”.

Unii analişti şi comentatori financiari s-au grăbit să formuleze diagnostice grave, între care „blocarea canalului de transmitere a politicii monetare”. Li s-au alăturat câţiva economişti din bănci, care încercau să le ţină isonul. Cu vorbe. Contrazise însă de realitate.

*

Banca centrală a acordat şi acordă dobânzii-cheie un rol major în contextul politicii monetare. Iar hotărârile în materie sunt rodul unor analize dintre cele mai complexe şi al unor judecăţi de valoare, care iau în calcul întregul ansamblu al vieţii economice. Calibrarea ratei dobânzii de politică monetară, la niveluri optime sau cel puţin adecvate, preocupă în cel mai înalt grad BNR.

Întrebarea mereu repetată: dobânzile încotro? A fost un timp când, dacă dobânzile erau mult prea scăzute, intrările de capital străin pe piaţa internă puteau fi descurajate. Dacă însă nu erau îndeajuns de ridicate, inflaţia nu ar fi ezitat să-şi facă de cap. În acelaşi timp, alte două tendinţe nu se împăcau între ele: economisirea creştea pe fondul cererii agregate negative, dar încă încet, în vreme ce criza a împiedicat creditarea să funcţioneze cu toate motoarele.

Banca Naţională s-a văzut astfel nevoită să le dea semnale vizibile băncilor comerciale, reducând dobânda-cheie şi acordând astfel o nouă şansă creditării în lei. Cu alte cuvinte, şi-a sporit insistenţa ca băncile să reducă şi ele dobânzile, să dea credite, chiar să intensifice creditarea, îndeosebi către companii, dar fără să întoarcă spatele indicatorilor de prudenţialitate. Acest mesaj a fost reactivat cu fiecare dintre nenumăratele decizii de reducere a dobânzii de politică monetară, începând din noiembrie 2011 şi până în prezent, când dobânda-cheie a coborât la 3 la sută.

Ce fel de efecte au produs şi produc aceste decizii în piaţa bancară şi, mai departe, în economia reală? Banca Naţională, în documente publice, şi-a formulat clar obiectivele în această direcţie: stabilitatea preţurilor, stabilitatea financiară şi creşterea creditării, toate cu rol decisiv în redresarea economiei româneşti. De aici a început dezbaterea. De fapt, de la avalanşa de opinii potrivit cărora „reducerea de către BNR a dobânzii-cheie e complet inutilă pentru că nu se va transpune în economia reală”. Ei bine, ciudat este că autorii acestor opinii au continuat să afirme că nu se va întâmpla ceea ce… deja se întâmpla. Cifrele sunt relevante. Dobânzile au tot scăzut încet, dar au scăzut. Iar creditarea deja se mişcă de ceva vreme, mai cu seamă creditarea firmelor. Şi creditarea populaţiei în lei.

*

Se vede însă că percepţia dominantă cu privire la creditare, existentă în societatea noastră, diferă de ce arată cifrele. O rezum. Creditul, ce devenise înainte de criză sufletul consumului şi sufletul economiei, devenise ca o maşină cu motorul pornit, dar care nu demara. Băncile spuneau că n-au cerere. Şi că nici companiile, nici populaţia nu se mai înghesuie să solicite împrumuturi. Companiile şi populaţia dădeau vina pe bănci, spunând că creditele sunt scumpe fiindcă dobânzile sunt prea mari. Dar imaginea născută din percepţia publică şi realitatea din piaţa bancară nu sunt întotdeauna identice.

Acum e cert că nu sunt. Realitatea e alta. Deciziile BNR produc efecte benefice. Dobânzile la credite au scăzut şi dinamica creditării s-a dovedit a fi mai bună decât a celorlalte ţări din regiune, cu excepţia Poloniei; şi mai bună decât media zonei Euro. Acum, chiar dacă suma – credite în lei şi credite în valută – e încă negativă, creditul în lei are o creştere încurajatoare.

Criza iese deja din scenă. Trecem acum printr-o tranziţie între două cicluri economice – unul care se sfârşeşte şi altul care încă nu a început. Lumea se pregăteşte şi pentru un nou ciclu lung, secular. În noua cursă globală, problema cardinală a României – ce le sintetizează pe toate celelalte – este câştigarea unui loc mai bun în topul competitivităţii europene. Şi, desigur, al celei globale. Fără  îndoială că o locomotivă pe care trebuie să ne bazăm este sistemul băncilor.

Fără bănci puternice, ţara nu va putea alerga prea repede către o economie competitivă.

Desigur, plecăm de la un adevăr fundamental: dacă funcţionează bine economia monetară, se va mişca mai repede economia reală. Aşa că e nevoie de mai multă performanţă în sistemul bancar şi în fiecare bancă. Desigur, nici teoria şi nici practica nu pun semnul egal între criteriile de performanţă ale băncilor şi cele care vizează ansamblul economiei. Pentru că în bănci, potrivit practicii şi legii, grosul capitalului îl constituie banii. O valoare, deci, care se erodează dramatic în vremuri de criză.

Într-o companie din economia reală partea cea mai mare a capitalului o formează maşinile, utilajele, instalaţiile, halele de producţie. Capitalul fix. Valori pe care criza le-a depreciat mai puţin. Acest capital este reevaluat periodic iar cifrele înscrise în patrimoniu cresc, chiar şi în cazurile în care respectivele utilaje aduc pagube în loc de profit. În bănci e altfel. Capitalul de bază – activele financiare – se erodează continuu. Mai mult, se împuţinează şi se scumpesc. Este absolut necesar, pentru ca o bancă să-şi păstreze substanţa capitalului, să facă o rată a profitului peste rata inflaţiei. Cu două condiţii: 1) profitul să fie net; 2) profitul să fie capitalizat în situaţii de dezechilibru financiar – ceea ce ar însemna să rămână mai puţini bani pentru investiţii, dividende, provizioane sau rezerve. Dacă banca nu-şi măreşte în acest fel capitalul, va fi obligată să-şi limiteze plafonul de credite. Cine pierde? Economia şi populaţia, desigur.

*

Şi încă o precizare: activitatea bancară este riscantă.Nici măcar în cele mai performante economii, nu toate creditele sunt rambursate. În Europa centrală şi de est, inclusiv în România, incidenţa creditelor neperformante (sau depreciate, cum le numim acum) este mai mare. Şi nu e vorba atât despre cazurile sonore, intens mediatizate, cât despre sume împrumutate unor companii, de stat ori private, ce nu pot să-şi plătească datoriile. Sau unor persoane fizice ajunse în încetare de plată. Este normal, în aceste condiţii, ca băncile să-şi facă provizioane, să pună în cămară sume importante din profit pentru a-şi acoperi creditele. Desigur, în scopul diminuării şi dispersării riscului creditelor neperformante.

De aici o primă concluzie: societatea are nevoie de bănci puternice, care să facă faţă unei economii cu multe probleme şi, în plus, s-o tragă înspre Zona Euro; în consecinţă, societăţii i se cere să se îngrijească de bănci. Ţara are nevoie de o sursă solidă de creditare a economiei reale şi a populaţiei. Atât de solidă, încât să confere creditului mult râvnita sustenabilitate. Ceea ce ar însemna recâştigarea unei reale încrederi în viitor atât de către bănci, cât şi de către clienţii băncilor, fie companii sau cercuri largi ale populaţiei.

Dar băncile – partea care împrumută – trebuie să aibă ce să împrumute. Să fie finanţate, pentru ca mai departe să poată finanţa. Apoi, li se cere să fie cu ochii în patru în selectarea clientelei. Ca să nu piardă banii acordând credite unor persoane ori unor familii care ar putea deveni la un moment dat insolvabile. Şi, în egală măsură, să nu dea bani unor visători sau unor persoane cu viitor profesional incert, care ar putea oricând să-şi piardă sursele de venit şi, în consecinţă, să-şi piardă bunurile cumpărate pe datorie ori chiar casa. O fi o bancă “magazin de bani”, dar e un magazin ultraspecializat şi ultrasofisticat, cu reguli tari. La bancă nu se stă la coadă, ca la oricare magazin, unde când îţi vine rândul ceri marfa, o plăteşti şi pleci. Aici poţi să ajungi la ghişeu, să soliciţi un credit iar banca să nu ţi-l dea. Important este însă ca banca să nu refuze creditarea doar pentru că şefii ei pleacă de la simple suspiciuni de neîncredere, uneori cauzate de o analiză nu îndeajuns de profundă. Mai ales acum, în vremuri turbulente, un NU e adeseori mai tentant decât un DA.

De partea cealaltă, a publicului, creditarea este adeseori judecată cu “argumentele” populismului. Prelevând convingerea că împrumuturile date de bănci ar putea devansa performanţele economice, pentru a stimula munca. Fenomen la fel de periculos. Adevărul este că, în materie de creditare, în condiţiile actuale, politica bancară va fi mereu pe muchie de cuţit. Iar nemulţumirile şi criticile nu vor înceta.