12 ani fără Adrian Pintea FOTO

La 8 iunie 2007, Adrian Pintea pleca modest, la fel cum a trăit, dar încărcat de iubire. Un om, un actor, un spirit ce a lăsat o amprentă puternică în istoria teatrală.

De plâns, nu a plâns, dar a fumat în şa. Iubea împăcarea, lumina, livada răcoroasă, acoperişul de iută udă, ţărănească. Cântecul nou. Să poată spune senin cuiva care are nevoie de asta: tu. Să fie om. Griji limpezi, nu întortocheate, nu urâte. „Nu cred că sunt îndepărtat de realitate”, spunea Adrian Pintea într-un interviu. „Orice trântă de pământ te face mai puternic. O dată ce te-ai ridicat, eşti deja învingător. Sunt un om puternic. M-a cam costat, pentru că aveam un mare inamic, un luptător foarte serios, eu însumi. E bine să nu-ţi regizezi propria viaţă, trebuie lăsată să se întâmple, trebuie să te descurci într-o regie pe care n-o semnezi tu”. Lumea teatrului în care Adrian Pintea a crescut, a strălucit şi căreia i-a lăsat întreaga sa ardere până la cenuşă este cu totul alta decât ceea ce vedeţi astăzi.

Aud tot mai des în ultima vreme „Nimeni nu este de neînlocuit” şi cum astăzi nimeni nu mai are timp pentru cultură, nimeni nu mai are chef să vadă cum Îngerul coboară pe scenă, nimeni nu mai preţuieşte binele, frumosul, încep să cred că sintagma de care aminteam e greu de aplicat în lumea artei. Unul dintre argumentele serioase însă, care mă trage de mânecă şi-mi înfige ţepuşe sub unghii ca să înţeleg adevărul, este faptul că unii oameni chiar nu pot fi înlocuiţi. Cu cine să-l înlocuieşti pe Adrian Pintea? 

„Mi-aş dori să am atât de mulţi prieteni pe cât am puterea de a oferi prietenie. Am prieteni puţini, dar de nădejde. Pentru mine, un prieten, dacă nu are şi însemnul de frate de cruce, nu există”, spunea Adrian Pintea. Oare poate fi vreodată înlocuit sufletul care a rostit aceste cuvinte? Iată, au trecut zece ani de la plecarea sa, dar tuturor celor care l-au cunoscut le este mai dor de el ca oricând.

Copilăria şi-a petrecut-o la Beiuş şi Oradea. „Copilăria mea s-a desfăşurat într-un oraş în care se respira jumătate ca la Viena, jumătate ca într-o Românie civilizată”, mărturisea Adrian Pintea. „Este vorba despre Oradea. Un oraş foarte important pentru viaţa mea. Tatăl meu, George - care m-a crescut – era un om strict, sever, un caz special de tandreţe excepţională, ascunsă sub o mască de militar convins. Iar tatăl meu real, care n-a avut şansa să mă crească, pentru că s-a prăpădit foarte curând după naşterea mea, a fost medic şi provenea din Lugoj - tot o zonă «fermecată»”. Un copil sensibil şi frumos. 

Scria versuri şi proză, desena şi iubea animalele, în mod special caii. Avea puterea să îmblânzească animalele numai cu privirea şi cu vocea sa. Dăruia necondiţionat. Avea o bunătate reală, fără să aştepte ceva în schimb. Vocea sa unică i-a adus în clasa a VII-a premiul pentru poezie din partea unei reviste pentru liceeni din Oradea. Atunci a recitat pentru prima oară în public o poezie, „Invitaţie la vals”, şi a impresionat profund publicul. Cânta la chitară şi iubea rock-ul. Cât despre mama lui…

„Pe această fiinţă minunată o cheamă Maria - cel mai frumos nume de mamă, nu-i aşa? Cu ce se ocupă ea? Păi, ocupaţia ei principală este aceea de a fi mama mea şi a surorii mele. Hobby-ul ei principal? Conservarea memoriei acestui destin foarte tulburat - destinul lui Adrian Pintea - un destin care, atunci când n-o ingrijorează, îi face, cred, plăcere. Farmecul ei mi-e imposibil să-l descriu. În copilăria mea, mama era nepermis de tânără, de luminoasă, de caldă, era o prietenă puţintel mai în vârstă decât mine”, îşi descria mama Adrian Pintea.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, secţia actorie, promoţia 1979 şi Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, secţia regie film, promoţia 2004. Actor, regizor, profesor, scriitor, Adrian Pintea era artistul care se dăruia pe sine în fiecare gest pe care îl făcea. În rolurile sale, Romeo, Treplev, Henrik al IV-lea, Hamlet sau Thomas Becket, interpretate în teatru, Iancu Jianu, Iorgovan jr. din „Pădureanca” sau eroii din filmele lui Mircea Veroiu, în cinematografie, marchizul de Posa, Don Juan la televiziune şi la Radio inegalabilul său prinţ Mîşkin, Valmont şi din nou Hamlet, Adrian Pintea punea ceva din propria sa personalitate. Ceva nedefinit, sclipitor, de o mare nobleţe şi parcă deloc din această lume. „Fericirea este pentru mine în fiecare clipă altceva şi altfel. Un trotuar sau o alee pe care te poţi plimba cu mâinile în buzunare, gândindu-te cu toată seriozitatea la mai nimic. Dacă te întreabă cineva: «Ce-i, mă, cu tine pe aici?», să-i poţi răspunde calm: «Dar dumneavoastră, mă, cu ce treabă?!». Oricine ar fi. Nu avem de păzit decât lumina care creşte apa din adâncul fântânii şi misterul inconfundabil al pâinii. Mai ales când aceasta e frământată de o mână de femeie bună. Bunica, mama, iubita...”

Inspira calm, seriozitate. Despre profesorul Adrian Pintea, studenţii săi povestesc şi astăzi, la trecerea a cinci ani de la plecarea sa, despre felul lui de a fi, de a preda, care obliga, fără să impună, la schimbarea atitudinii. Ca om, avea entuziasme absolut pustiitoare. „Am avut nevoie de foarte multe ori în viaţa mea să fiu puternic şi am fost exact atunci când a fost nevoie. Regret multe. Cea mai mare greşeală din atâtea? Nu ştiu... Multe, am făcut multe greşeli. În mod complet nemeritat cred că Dumnezeu mă iubeşte,” mărturisea Adrian Pintea într-un interviu, împăcat cu el însuşi oarecum, pe ultima parte a drumului său prin viaţă. Dar înainte de toate Adrian Pintea a fost artistul generos. Nimeni nu-l va putea egala. A dat mereu tot ce a avut. Avea un bun simţ ieşit din obişnuit, era disciplinat, sârguincios.

Se apropia de personajele sale cu pietate. Adrian Pintea a fost un poet incredibil. Dar şi un scriitor de talent. A purtat cu sine, cu o oarecare îndărădnicie, atât lumină, cât şi umbră. Oamenii de felul lui lasă în urmă durere pentru că abia după ce pleacă sunt înţeleşi cu adevărat.  „Dacă mă înfurii o fac până la capăt, nu mă domolesc decât după ce se consumă furia. De foarte multă vreme, de când eram un tânăr artist român, debutam în filme cu haiduci, bătălii, cai. E o boală care nu mai trece niciodată. Slavă Domnului! De câte ori cert pe cineva că nu se poartă frumos cu un cal spun Poartă-te frumos, asta e cal nu e om. Orice trântă de pământ te face mai puternic pentru că te încarcă cu egalul şocului. Odată ce te-ai ridicat eşti deja învingător”, afirma Adrian Pintea în alt interviu.

A trăit demn, frumos şi a crezut cu tot sufletul în cavalerism, onoare, onestitate, iubire şi în Dumnezeu. Era o fiinţă ardentă, un talent copleşitor, un spirit superior şi neliniştit, ce astăzi ne contemplă din înalt. Cei care l-au cunoscut sau se laudă că l-au cunoscut presupun că a avut un suflet. „Folosul acestei cunoaşteri se termină însă, de obicei, prea devreme. Astfel că unii devin lăudăroşi şi cam atât, în cele din urmă”, spunea Adrian Pintea despre aceştia. A iubit vorbind mereu, dar vorbitul nu e prea bun în iubire. „În chipul acesta au murit mai multe oraşe pentru mine, chiar în clipa în care le povesteam frumuseţile, deci locurile lor cele mai alese pentru iubit”. S-a întors de multe ori în locuri pe care le iubea.

„Mereu. De fiecare dată altfel. Tremuram de dor şi cerul tot mai tremura deasupra dorinţei fragile a minţii mele de a-şi aminti. Iubisem prin locuri îndepărtate, încărunţisem, se schimbaseră plăcuţele de metal cu numele străzilor, numerele de telefon, de asemenea.  Am galopat un cal de cinema prin faţa vechiului Muzeu al Crişurilor, la Oradea. Mai mult cu frâul strâns în pumn şi cu capul în piept. Nu voiam să fiu recunoscut”, spunea Adrian Pintea.

Un dor nemărginit sapă adânc în sufletele celor care l-au preţuit şi l-au iubit. Şi ei continuă să-i întrebe pe cei din jur: „Cu cine să-l înlocuieşti pe Adrian Pintea? Cu cine…?”