Masa e ştearsă, curată, e în regulă. Pleci într-un oraş, la un teatru, în care tocmai despre masa asta e vorba. Va fi prima dată când vei auzi pe o scenă, în intrepretarea actorilor, vocile care ţi s-au năzărit la această masă. De aceea te uiţi (ca viţelu’) la masă. Pentru că aici s-a întâmplat totul. De aici a pornit şi aici s-a încheiat. Aici, la masă, ai auzit vocile, apoi ai văzut personajele, conflictul, ai simţit durerea, ai suferit. Numai tu ai suferit.

Dar de unde au venit vocile? Hotărât lucru, masa asta la care mai zăboveşti, până să pleci la gară, nu este fermecată. Dacă era, atunci te urcai pe masă şi te ducea mai iute decât trenul, 200 de kilometri, până la teatru, ca să asculţi vocile actorilor. Dar cum s-au născut vocile tale? Asta te interesează acum, la masă. Care a fost mecanismul? Minunea? Inspiraţia? Nu te mai întreba ca prostul! Masa e făcută de un tâmplar. Şi tâmplarul a văzut-o în mintea lui, înainte de a se apuca de treabă. A văzut-o sau o ştia de mai mult timp. Aşa cum şi tu ai auzit vocile pe care le-ai scris la masa asta. Totul e în mintea ta, nu la masă. Aceste gânduri să nu le spui actorilor, regizorului ori cronicarilor de teatru. Vor râde de tine, cât de naiv eşti.

Să nu uiţi că ai trăit aşa ceva, la masa ta! Pentru că e frumuseţea creaţiei, când o trăieşti în iubire.

Dar ce te ţine acum pe tine la masă nu este dragostea de masă, ci starea aia, pe care ai trăit-o atunci, când ai auzit acele voci. Pricepi? De starea aia ţi-e dor. (Se numeşte stare de graţie?) Nu că ţi-ar plăcea din nou s-o trăieşti, pentru că ştii foarte bine că este irepetabilă, ci pentru că atunci ai fost îndrăgostit. Îndrăgostit de creaţia ta. Pe care ai s-o auzi în starea de graţie a altora. Nu-ţi mai aparţine, este „masa” lor. Dar cum erai îndrăgostit de acea stare? Erai alt om decât cel ce eşti acum. Bine, bine, dar în ce stare? Iarăşi, nu ştii să explici. Starea s-a dus, acum eşti singur, la masa ştearsă şi curată, vezi că-ţi pleacă trenul în mai puţin de-o oră! Dacă piesa o să placă sau n-o să placă publicului, dacă va fi un eşec sau nu va fi înţeleasă, dacă va fi o cădere sau un succes, să ţii minte un singur lucru: ai fost îndrăgostit! Asta e tot ce contează. Să nu uiţi că ai trăit aşa ceva, la masa ta! Pentru că e frumuseţea creaţiei, când o trăieşti în iubire.

Trebuie să pleci. Te ridici. Ai luat totul: biletele, cartea... Mai că-ţi vine să iei şi masa. S-o cari pe tren, în spinare, până acolo, la teatru. Te pufneşte râsul. Dar imediat simţi o strângere în coşul pieptului (o fi inima?), care te obligă să te apleci, te apasă, fără să te doară, întorci capul, ca şi cum pândeşti o mişcare şi, nu ştii cum îţi vine, îţi lipeşti urechea de masă. Poate mai auzi o voce, o şoaptă, un zumzet.