Un spectacol de nişă

Fără doar şi poate, Apocalipsa după Shakespeare este ceea ce se cheamă un spectacol de nişă. Gândită în formula de studio, jucată la Sala Mare a Teatrului Naţional “Marin Sorescu” din Craiova, permiţând, prin însăşi această formulă accesul unui număr restrâns de spectatori plasaţi extrem de aproape de interpreţi, mizând pe instituirea unor impulsuri afective comune, spectatori cărora li se impune un efort de receptare consistent.

Emoţional şi intelectual deopotrivă, montarea craioveană datorată unuia dintre cei mai semnificativi directori de scenă polonezi –Janusz Viśnievski- e una ce nu se lasă descoperită chiar foarte lesne.

Apocalipsa după Shakespeare e un spectacol care impune, care cheamă, care îndeamnă la revizionări. Împinge la reflecţie, dar şi la cunoaştere deopotrivă. Nu se adresează în nici un caz spectatorului leneş, adept al teatrului digestiv. Vizează preponderent publicul cult, pregătit, deschis căutărilor pentru care actul receptării nu se sfârşeşte după ce ultima replică a fost rostită ori îndată după părăsirea sălii.

Un intertext sofisticat
Spectacolul se slujeşte ca suport dramaturgic de un intertext bogat, complex, de mare dar şi de pretenţioasă anvergură intelectuală, sofisticat chiar, în alcătuirea căruia se contopesc fragmente din Vechiul Testament dar şi din Psalmi, pagini semnificative din literatura dramatică dar şi din Sonetele shakespeariene, inserturi din poeziile anglo-americanului WH Auden, ale cărui scrieri au ca temă principală relaţia dintre Lumea anonimă şi trăirile individuale ale fiinţei ca şi din opera clasicului polonez Adam Witkiewicz ori din poeziile lui Max Ehrman.

Cel mai lesne recognoscibile rămân de departe fragmentele din Macbeth. Un Macbeth adus pe scenă într-o formulă mult redusă, eliptică chiar. Motivele unei atare opţiuni nu sunt greu de dedus.

Se ştie, piesa shakespeariană impune prin energie, o energie, de altminteri, intens speculată în montarea craioveană, construită asemenea unei cavalcade bezmetice prin lumea răului, cavalcadă în susţinerea căreia un rol important deţine muzica de scenă, extrem de percutantă, cu inflexiuni în egală măsură de cabaret dar şi de coloană sonoră de film, în fapt o compoziţie originală datorată unui virtuoz al genului, recunoscut ca atare la nivel european, Jerzy Satanowski.

I se asociază mişcarea scenică fundamentată în principal pe coregrafia lui Emil Weselowski. Reprezentaţia e una cu precădere de grup. Dar, fapt ce se cere semnalat obligatoriu căci din el derivă bună parte din ineditul şi din originalitatea spectacolului ca şi dificultăţile puse  în faţa actorilor, nu sunt excluse întru totul partiturile individuale ori numerele solistice, astfel de numere căzând îndeosebi în sarcina actorilor Cerasela Iosifescu (Lady Macbeth) şi Adrian Andone (Macbeth).

Numai că şi aceste roluri sunt concepute într-o complementaritate a părţilor unui binom identificabil ca atare şi justificat prin realitatea demonstrată de exegeza shakespeariană. O exegeză ce a observat pertinent că “Macbeth şi soţia lui sunt împreună, formează un întreg”, că cei doi sunt uniţi prin fascinaţia reciprocă ce e deopotrivă de natură fizică, erotică ori psihică. (cf. Andrzej Žurowski- Citindu-l pe Shakespeare, Fundaţia Culturală “Camil Petrescu”&Revista “Teatrul azi”, Bucureşti, 2010).

Formula binomului e extinsă şi asupra altor personaje, vizează nu doar cuplurile statuate ca atare de textul shakespearian, fapt vizibil în complementarităţile comportamentale, atitudinale şi de joc relevate de evoluţiile actorilor Ion Colan şi Iulia Colan (Duncan şi Ady McDuff), Eugen Titu şi Tudorel Petrescu (Gentlemenii), Iulia Lazăr şi Nataşa Raab (Văduva şi, respectiv, Văduva comentatoare), Angel Rababoc şi Claudiu Bleonţ (Duhul din Iad şi Umbra din Iad), Marian Politic şi Valeriu Dogaru (Demon şi Demon şi mai rău), Cătălin Băicuş şi Romaniţa Ionescu (Medicul englez, respectiv Medicul scoţian).

Binomul de factură antitetică se insinuează şi în cazul grupurilor mai mari cum e cel al Damelor, unde se operează cu opoziţii de tipul Cea care merge la morminte (Gabriela Baciu)/ Justa (Corina Druc), Maiestuoasa (Geni Macsim)/ Milostiva (Anca Dinu), Dulcea (Teodora Ţenea)/Amara (Diana Gherasim). Riguroasa geometrie a grupurilor se exprimă şi la nivelul triourilor şi cvartetelor (există o anume muzicalitate indusă acestora) adică la interpreţii Ofiţerilor (Dragoş Măceşanu, Cătălin Vieru, Mircea Tudosă, Andrei Dunaev), la aceia ai Spectrelor devenite realitate scenică graţie actorilor Monica Ardeleanu (Mireasa), Tiberiu Nicuţ (Cavalerul), Ruxandra Radu (Domnişoara), ai Soldaţilor (Nicolae Guran, Robert Deca, Alexandru Cotea ori ai Copiilor (Daria Casiana Ciobanu, Iulia Elena Tudor). Dar şi la cel al Damelor numite onomatopeic- Mirela Cioabă (Ah), Tamara Popescu (Oh), Raluca Păun (Ha-ha), Petre Zurba (Oh-Oh).

În bine cumpănite complementarităţi se află şi personajele de extracţie biblică ori religioasă, aşa cum sunt Mater Dolorosa în Icoana de la Czestochova (Gina Călinoiu), Iosif (Ştefan Cepoi), Măgarul şi Sărăntocul (Nicolae Poghirc), Tâlharul bun (Cosmin Rădescu) şi Christos Pashos (George Albert Costea). Personaje al căror rost e, printre altele, acela de a potenţa mesajul mitic, religios, apelul la împăcare cu sine, cu Dumnezeu şi cu Lumea intrinsec montării.

De altfel, cavalcada evocată mai sus a întreruptă şi contrapunctată de incantaţiile Văduvei comentatoare. Şi aceasta fiindcă putem citi Macbeth ca şi spectacolul cu Apocalipsa după Shakespeare (şi) ca o poveste despre fiecare dintre noi, despre răul ascuns în fiinţele noastre, un rău pe care avem datoria să-l cunoaştem şi să-l stăpânim.

Opţiunea precumpănitoare a lui Janus Wiśniewski pentru Macbeth se mai justifică şi prin aceea că scrierea shakespeariană e una despre rânduiala Lumii, o rânduială contestată prin acţiune de cuplul ucigaş, o rânduială recunoscută în adîncul sufletului, o ordine a firii şi a lucrurilor ce se cuvine reinstaurată odată apocalipsa trecută.

Mai e Macbeth o meditaţie tragică despre efemeritatea vieţii, despre păcat, vină şi ispăşire ori despre individualitatea tragică şi toate aceste însuşiri îşi găsesc reflexul în armătura ideatică a spectacolului. În plus, Macbeth înseamnă o piesă despre seducţia răului (Ana Maria Narti in Shakespeare- textul ca partitură de joc, Fundaţia Culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi”, Bucureşti, 2012), dar şi un text în care “microcosmul şi macrocosmul sunt îmbinate de o tehnică tainică, un dar al geniilor universale”, aşa după cum bine observa Haig Acterian (cf. Shakespeare, Editura Ararat, Bucureşti, 1995).

Şi aceste dominante se regăsesc în gramatica riguros elaborată a montării, în retorica ei, în cufundarea ei într-o obscuritate temătoare, contrapunctată de cruci ori ruguri aprinse.

Nivelele de semnificaţie şi relaţia cu spectatorul
Există în spectacolul cu Apocalipsa după Shakespeare mai multe nivele de semnificaţie. Unul biblic, relevat prin modul de ordonare a întâmplărilor în spaţiul convenţiilor, un altul al analogiei culturale, concretizat prin trimiteri oarecum la vedere, nu însă şi apăsat explicative la respectivul mit, nivelul aforistic, rezultat din tâlcurile cuprinse în numeroase replici şi, în fine, unul deopotrvă poetic şi metaforic.

Această polifonie de sensuri se repercutează în necesitatea instituirii unei severe discipline actoriceşti. Atunci când disciplina în cauză este uitată, când intervin căderi de energie (şi intervin), când apar confuzii ori neclarităţi de ordin sonor în rostirea replicilor (şi apar) costurile sunt mari, iar factura nemeritat de piperată. Ce se întâmplă atunci? Spectatorul este pierdut, emoţia se diluează, comunicarea actori-public se debilitează, retorica vizuală e una în sine, devine cvasi-gratuită. Şi e păcat tocmai fiindcă e cum nu se poate mai clar că s-a muncit mult, cu pasiune, cu dăruire.

Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova- Apocalipsa după Shakespeare. Un spectacol de Janusz Wiśniewski după Vechiul Testament, Psalmi, William Shakespeare, WH Auden, Adam Mickiewicz, Max Ehrman; Traduceri: Ion Vinea, Ioana Ieronim, Raluca Coandă, Alexandra Băcanu; Muzica: Jerzy Satanowski; Coregrafia: Emil Weselowski; Cu: Cerasela Iosifescu, Adrian Andone, Ion Colan, Iulia Colan, Dragoş Măceşanu, Cătălin Vieru, Mircea Tudosă, Andrei Dunaev, Eugen Titu, Tudorel Petrescu, Iulia Lazăr, Nataşa Raab, Gabriela Baciu, Corina Druc, Geni Macsim, Anca Dinu, Teodora Ţenea, Diana Gherasim, Monica Ardeleanu, Angel Rababoc, Claudiu Bleonţ, Tiberiu Nicuţ, Ruxandra Radu, Mirela Cioabă, Tamara Popescu, Raluca Păun, Petra Zurba, Marian Politic, Valeriu Dogaru, Cătălin Băicuş, Romaniţa Ionescu, Gina Călinoiu, Ştefan Cepoi, Nicolae Poghirc, Cosmin Rădescu, Nicolae Guran, Robert Deca, Alexandru Cotea, George Albert Costea, Daria Casiana Ciobanu, Alexia Maria Petec, Iulia Elena Tudor; Data reprezentaţiei: 12 ianuarie 2013