Un spectacol interogaţie

În urmă cu aproape doi ani, atunci când scriam cronica spectacolului cu piesa Hedda Gabler, montat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, îmi începeam comentariul cu o observaţie a regretatului poet Marius Robescu. Un poet ce a practicat într-o vreme critica de teatru, relevant în acest sens fiind volumul Autori şi spectacole, publicat la editura Eminescu.

Marius Robescu socotea că ar fi ceva inactual în piesele lui Ibsen, “pricină pentru care nu avem prea adesea ocazia de a-l vedea jucat.”

“Inactualitatea” sesizată de Marius Robescu a fost observată mai devreme şi de celebrul estetician Erich Auerbach care, în cartea Mimesis, îi depista sursa. Aceasta s-ar afla “în chiar mediul zugrăvit, burghezia, a cărei faţă s-a schimbat complet între timp.” Andrei Şerban vorbea şi el într-o foarte inspirată Scrisoare imaginară adresată domnului Ibsen, publicată în caietul de sală al spectacolului clujean, despre presupusa inactualitate a dramaturgului norveg. Numai că pentru regizorul român cauza acestei inactualităţi nu se află nicidecum în piesele lui Ibsen, ci în felul în care sunt citite ele. Şerban aprecia că lectura greşită incriminată s-ar datora unei tranzitivităţi meteorologice nedorită şi deloc productivă artisticeşte aplicată scrierilor ibseniene. Mai precis, dacă Norvegia e o ţară nordică, cu o climă rece, atunci- socotesc cei ce îl înscenează pe Ibsen- ar fi neapărat obligatoriu ca personajele din scrierile acestuia să fie, la rândul lor, reci, uscate, scrobite, de o corectitudine agasantă, mereu atente la etichetă, făcute numai din aparenţe. Tocmai de aceea prejudecata în conformitate cu care piesele lui Henrik Ibsen ar fi “construite prea realist şi greoi”. Din acelaşi motiv, precizează Şerban, “spectacolele erau sufocante, deseori plictisitoare. Şi le lipsea cu desăvârşire umorul.”  Odată pus diagnosticul , Şerban a descoperit şi remediul, a identificat niveluri de lectură în  piesă, a reevaluat personajele, protagonista nu a mai fost redusă la condiţia de Iago, de “monstru feminin”, iar spectacolul său cu Hedda Gabler a fost unul plin de viaţă, de umor, a făcut din partitura ibseniană o comedie tragică.

Mi-am amintit de toate acestea în timp ce urmăream în sala Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, cu prilejul Festivalului Interferenţe, spectacolul cu piesa Un duşman al poporului  înscenat la Teatrul Schaubühne din Berlin de Thomas Ostermeier. Aminitirile au fost urmate de întrebări ce şi-au găsit răspunsuri parţiale în zilele următoare, în momentele în care am reflectat la ceea ce am văzut ori în vreme ce citeam interviurile acordate de regizor unor jurnalişti din presa culturală românescă.

„Un duşman al poporului”, la Teatrul Schaubühne din Berlin, de Thomas Ostermeier FOTO Arno Declair

„E o piesă foarte banală, foarte simplă, cu personaje stereotip” i-a spus Ostermeier lui Ionuţ Sociu, într-un interviu pentru suplimentul Weekend Adevărul de vineri, 5 decembrie. Numai că atât în Un duşman al poporului cât şi în alte piese ale lui Ibsen, de la Nora la Stâlpii societăţii, de pildă, se vorbeşte mult despre bani, iar banii sunt o chestiune mereu actuală. Ca şi o posibilă şansă pentru ca un spectacol cu Un duşman al poporului să fie salvat de la banalitate. “Mă interesează să evoc faptul că societatea de azi se hrăneşte din aşa-zisele idealuri ale societăţii burgheze de sfârşit de secol al XIX lea. Valori precum familia,prosperitatea, fericirea, sunt puse azi în lumină fără să mai fie investigate, după ce în anii ’60 suferiseră o fractură. Este absolut scandalos, cred eu, ca oamenii să se raporteze atât de lipsiţi de spirit critic la aceste componente ale vieţii sociale ”, i-a declarat regizorul Ralucăi Rădulescu în interviul pentru Radio România Cultural ce poate fi citit fragmentar şi în revista yorick de luni, 1 decembrie 2014. “Este esenţial pentru mine ca textele clasicilor să fie modificate”, adăuga tot acolo Ostermeier. De ce? Fiindcă, aşa după cum spunea acelaşi Thomas Ostermeier în interviul cu Sylvie Chalet, interviu ce constituie substanţa cărţii Thomas Ostermeier, apărută în 2004 în seria atent  a Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” din Timişoara, “montarea începe în momentul în care am o idee despre ce anume ar putea fi legătura dintre viaţa noastră de azi.” Sau. “Ceea ce motivează montarea unei noi piese – spune regizorul cu privire la textele nou apărute- este puterea pe care o are aceasta de a aduce în faţa noastră o lume, personaje, întrebări care nu şi-au găsit încă locul pe scenă.”  Marele merit al lui Thomas Ostermeier e de a fi făcut ca Un duşman al poporului să pară a fi o piesă nouă. Scrisă azi. O piesă extrem-contemporană. Iar spectacolul e unul viu, palpitant, un spectacol la care se râde în voie, în hohote şi în lege, caraghioslâcul unora dintre personaje ori al unor situaţii fiind caraghioslâcul nostru cel de toate zilele. 

„Un duşman al poporului”, la Teatrul Schaubühne din Berlin, de Thomas Ostermeier FOTO Arno Declair

Ostermeier şi dramaturgul, în sensul german al termenului, Florian Borchmeyer, au operat câteva modificări în text. L-au actualizat, l-au adus în zilele noastre, i-au redus numărul de personaje. Familia medicului balneolog  Stockmann este una contemporană nou. O familie tânără, fără prejudecăţi, cu un singur copil şi acela sugar. Un copil cu care junele medic şi soţia sa de abia au început să se obişnuiască, care câteodată chiar îi incomodează.

Până la un punct, adică chiar până aproape de final când intervine o “indecizie” ca o lovitură de cuţit, simţită  en pleine figure de toţi spectatorii, indecizie ce subliniază ideea atât de contemporană şi atât de familiară nouă, trăitori în România de azi, că totul e negociabil, totul are un preţ, totul “se rezolvă”, că nimic nu e definitiv şi că verso-ul poate devenind oricând revers. În cea mai consistentă parte a montării Stockmann e un fanatic al dreptăţii. Dar nu e deloc, dar absolut deloc, un fanatic rece, fără urmă de umanitate. Nu e ceea ce s-ar chema “un personaj- idee”. Nu e scrobeală intangibilă. Nici vorbă. Stockmann, soţia lui, prietenul său, Billing, ascultă muzică electronică, adoră rockul, îl adoră mai cu seamă pe David Bowie a cărui piesă Changes e leit-motivul muzical al spectacolului. Cei trei au chiar o formaţie ce repetă mereu şi sunt deranjaţi în repetiţiile lor de bebeluşul familiei Stockmann. Sunt  hispteri, cum se zice astăzi. E clar. Doctorul Stockmann , excepţional, la modul vulcanic interpretat de Christoph Gawenda, dar şi soţia lui, jucată şi riguros, şi uman de Eva Meckbach, ca şi Billing, individualizat şi prin costumul altfel ( autoare: Nina Wetzel) nu se află nici un moment în ceea ce s-ar chema distribuţie complementară cu fratele –consilier municipal, devenit în spectacol primar al oraşului, corect îmbrăcat, la costum şi la cravată, al medicului. Ci în distribuţie contrastivă, clar antitetică. O antiteză ce aşteaptă o scânteie pentru a se transforma în scandal. Naturaleţii tinerilor li se opune manierismul primarului, un manierism căruia poate că nu ar fi fost rău ca interpretul rolului, Ingo Hülsmann, să îi conferă un plus de artisticitate. “Oamenii de presă”, Hovstad (Andreas Schröders) şi Asklaksen (David Ruland) sunt personajele-tranzit, „cei ce se schimbă” până într-acolo încât din condiţia de promotori ai articolului –bombă, antipoluare, al medicului ajung să conducă manifestaţia violentă anti-Stockmann. O scenă- cheie în care Christophe Gawenda e ceea ce aş numi, după modelul lui Jean-Pierre Richard care vorbea despre existenţa unui personnage- chaudière în romanele lui Balzac, un comédien- chaudière. Discursul lui de la tribună e unul înflăcărat, personajul pare un fel de alter-ego al Gelu Ruscanu. Spectatorii din seara în care am văzut eu spectacolul s-au dovedit convinşi de Stockmann şi de vorbele sale, l-au “votat” majoritar în secvenţa interactivă, chiar dacă s-au dovedit ceva mai timizi la capitolul “argumentare”. Deşi referirile la “cazul”, la “afacerea Roşia Montana” nu au lipsit.

Ostermeier e omul, e regizorul detaliilor-surpriză. Menţionez doar unul dintre ele. Tribuna greoaie, cu dificultate adusă în scenă de Billing, tribuna de la care a vorbit doctorul Stockman se metamorfozează pe neaşteptate în frigider. Un frigider plin de băuturi. De aici, doctorul îşi ia o bere, o desface slujindu-se de stativul microfonului. “Arta scenografului- i-a spus Thomas Ostermeier lui Sylvie Chalaye în cartea  deja menţionată- înseamnă această viziune a transformării”, o transformare de la textul de spectacol la spectacolul propriu-zis. La fapta artistică materială, palpabilă. Mai departe, aşezat pe canapea, alături de soţia sa, după ce primeşte vizita socrului său Morten Kill, personaj din care actorul Thomas Bading face mai mult decât un “stâlp al societăţii” dar şi mai mult decât un personaj de coloratură, intervine tăcerea ca semn al ezitării. Ca trecere spre o posibilă tranzacţionare.

Detaliile de acest gen, risipite peste tot, în jocul actoricesc, în decor ( Jan Pappelbaum e un colaborator constant al directorului de scenă care “acţionează ca un arhitect”), în recuzită, în ambientul sonor fac ca spectacolul lui Thomas Ostermeier să fie unul pe muchie de cuţit. Un spectacol deloc rece, nicidecum  “stângist”, dar nici de dreapta, defel un proces al societăţii de costum ori al tarelor lumii post-industriale. Ci un spectacol-interogaţie. O montare în care mai mult decât în alte locuri şi nu exclusiv în secvenţa-dezbatere noi, spectatorii, suntem invitaţi să devenim parteneri. Ne stimulează ritmul montării, “un ritm compus din surpriză şi suspans, un ritm care are de-a face cu saltul acrobatului la trapez”, după cum scria Sylvie Chalaye. Un ritm ce înseamnă premisa necesară în vederea îndeplinirii scopului principal al spectacolelor lui Ostermeier, deci şi al celui cu Un duşman al poporului. Acela de a mişca lucrurile şi oamenii.    

Teatrul Schaubühne din Berlin- UN DUŞMAN AL POPORULUI de Henrik Ibsen;

Versiunea scenică şi dramaturgia: Florian Borchmeyer;

Regia: Thomas Ostermeier;

Decorul: Jan Pappelbaum;

Costumele: Nina Wezel;

Muzica: Malte Beckenbach şi Daniel Freitag;

Light design: Erich Schneider;

Desenele de pe pereţi: Katharina Ziemke;

Cu: Christoph Gawenda, Ingo Hülsmann, Eva Mecbach, Andreas Schröders, David Ruland, Moritz Gottwald, Thomas Bading;

Data reprezentaţiei: 27 noiembrie 2014