„Am fost activ în mişcarea antifascistă“

0
0

Thomas Ostermeier, directorul Teatrului Schaubühne din Berlin şi unul dintre regizorii emblematici ai scenei europene contemporane, care a fost prezent recent la Festivalul de Teatru Interferenţe din Cluj, spune că a făcut parte dintr-o mişcare radicală de stânga şi s-a opus grupurilor neonaziste.

Din 1999, de când a fost numit director, Thomas Ostermeier (46 de ani) a reuşit să imprime un spirit cosmopolit prestigiosului Teatru Schaubühne din Berlin şi să-l transforme într-un veritabil spaţiu al dialogului intercultural. Spectacolul „Un duşman al poporului“, de Henrik Ibsen, regizat de Ostermeier la teatrul berlinez, a fost invitat recent la Festivalul Internaţional de Teatru Interferenţe (26 noiembrie- 7 decembrie), organizat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj. În urma interviului pentru „Weekend Adevărul“ realizat la Cluj, am constatat că felul lui de a vorbi – clar, tăios şi pragmatic – reflectă  şi ritmul spectacolelor sale.

Aţi pus în scenă multe piese de Ibsen în ultimii ani. De unde acest interes pentru clasicul norvegian şi cât de relevantă vi se pare dramaturgia lui astăzi?

Nu ştiu cât de  relevant e pentru alţii, dar ştiu  că Ibsen n-a fost niciodată citit dintr-un unghi materialist şi istoric. Cred că a fost mare neînţelegere, cel puţin în teatrul german, în ceea ce-l priveşte. A fost  văzut mereu ca autor psihologizant, care scrie doar despre plictiseală şi suferinţă, relaţii, cupluri etc.,  dar pentru mine cea mai importantă a fost dimensiunea materialistă. Uită-te, de exemplu, la cele mai cunoscute piese ale sale - „Hedda Gabler” şi „Nora”- , care încep  cu nişte scene în care au loc conversaţii despre bani. Şi se vede acest lucru încă pe prima pagină.

E un subiect tabu să vorbeşti despre bani pe scenă?

Nu, dar arată că această lume e condiţionată de o anumită frică, frica de pierderi materiale, frica de a coborî pe scara socială. De aici şi fascinaţia mea pentru Ibsen, îl pun în scenă deoarece are funcţia unui cal troian.  Peste tot în lume, când oamenii văd această asociere între Ibsen şi Ostermeier,  îşi imaginează că vor avea o parte de seară frumoasă, de  o atmosferă de salon burghez, şi nu sunt deloc pregătiţi pentru o perspectivă materialistă asupra lumii în care trăim.

Spectacolele dv. sunt descrise uneori în termenii unui realism social sau chiar hiperrealism. Are vreo legătură această etichetă cu idealurile socialiste care ţin de istoria şi tradiţia teatrului Schaubühne?

Lucrurile s-au mai schimbat la Schaubühne. În anii ‘70 existau aceste idealuri, dar spiritul s-a schimbat complet. Repertoriul e gândit altfel, estetica e diferită, modul de a juca e altul.

Aţi devenit director în urmă cu 15 ani, când aveaţi doar 31 de ani.  Îmi imaginez că a fost o surpriză pentru mulţi faptul că un teatru atât de important „a fost dat  pe mâna” unui tânăr.

S-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Unii n-au fost prea fericiţi şi n-au înţeles de ce am primit eu acest post şi nu ei. Aveau o carieră în spate, erau oameni care lucraseră în alte teatre din ţară, şi aşteptau de ani de zile să fie numiţi în această poziţie. Şi au fost omişi. O întreagă generaţie a fost omisă de fapt.

Care era atmosfera atunci când aţi preluat teatrul?

Nu contează care era atmosfera, deoarece nimeni din vechea echipă n-a rămas: actori, dramaturgi, designeri - toţi au plecat. Nu şi-au continuat contractele,  mulţi dintre ei neavând contracte permanente. Aşa că am venit cu o echipă complet nouă, formată din vreo 80 de oameni, printre ei fiind şi foştii mei colaboratori de la Teatrul Baracke.


FOTO Mihaela Marin

image

„Acordă-le oamenilor timp”

În acest context, îmi vine să vă întreb:  cum se formează o trupă de actori, cum se consolidează un „ensemble”?

Foarte uşor. Trebuie să fii un foarte bun regizor. Dacă trupa nu e bună, e vina ta.

Se spune adesea că sunteţi nonconformist şi provocator, dar impresia mea că stilul dv. e mai degrabă unul convenţional, şi n-o spun într-un sens peiorativ. Forţând puţin nota, aş asocia unele dintre spectacolele dv. cu ideea de teatru ca forum moral. Nu vă feriţi de acele teme mari, pe care alţi regizori le-ar considera desuete.

Da, sigur, mă preocupă temele importante, dar eu fac ceea ce trebuie să fac. Nu e o alegere, nu e alegerea mea să fiu un forum moral în tradiţia germană schilleriană. Aleg anumite piese pentru că am actorii potriviţi pentru acele piese. Sunt gata să fac acum 5 - 6 -7  piese foarte diferite, dacă am distribuţia potrivită.

Ştiu că iniţial n-aţi vrut să montaţi „Un duşman al poporului”.  De ce?

E o piesă foarte banală, foarte simplă, cu personaje stereotip.

Cu toate astea, spectacolul a stârnit reacţii aprinse peste tot unde s-a jucat şi s-au făcut  comparaţii chiar şi cu cazul Snowden.

„Un duşman al poporului” e o piesă despre un whistleblower, probabil primul whistleblower din istoria literaturii. Peste tot unde mergem în turneu – fie că e Istanbul, Atena, Buenos Aires – , se fac aceste comparaţii în funcţie de contextul local.  Aici, în România, se vorbeşte despre Roşia Montană, în Rusia se vorbeşte despre  Putin, când mergem la New York sau Londra oamenii se gândesc la Snowden.

Şi totuşi, ce v-a convins să regizaţi „Un duşman al poporului”?

Unul dintre dramaturgii mei (râde). Şi se pare că a simţit bine momentul.


FOTO Mihaela Marin

image

„Teatrul nu poate schimba lumea”

Mi se pare semnificativ acest lucru, mai ales că  în România ducem lipsa acestui dramaturg instituţionalizat.  

Dar şi în Germania există teatre în care regizorul n-ar urma sfatul unui dramaturg. Eu mă las dus de val şi nu am acest cult al geniului.  Sunt doar un om care face teatru, a theatre maker, şi atât. Aş merge până acolo încât aş spune că nu sunt nici măcar artist. Dacă cineva îmi recomandă o piesă bună şi care se potriveşte trupei, eu intru în repetiţii şi încep.

Dar pe actori îi priviţi la fel sau îi consideraţi artişti?

Încerc să fac din ei artişti. Poate că unii dintre ei sunt deja artişti. Şi asta se leagă de ce mă întrebai mai devreme: cum să faci un ensemble? Timpul este foarte important, construieşte cu răbdare, oferă-le timp actorilor să crească, să se dezvolte. E ceva ce nu mai avem astăzi în societatea şi în economia noastră, unde totul trebuie să crească în viteză. Devii star imediat, iar a  doua zi dispari. Dacă eşti un star făcut peste noapte, fără nici un fundament solid, n-ai cum să rămâi. Conceptul meu se bazează pe această idee simplă: acordă-le oamenilor timp, doar aşa pot deveni mari artişti.  Unii dintre actorii noştri au venit direct din şcoală aici şi n-au mai plecat de atunci, cum e Lars Eidinger de exemplu, cu care colaborez de foarte mult timp.

Se fac multe observaţii pe seama dimensiunii politice a spectacolelor dv., dar sunt curios cum vă raportaţi la tradiţia teatrului politic din Germania. Care e miza astăzi, la câteva decenii după „revoluţia” care a avut loc în teatrul german postbelic?

Într-adevăr, noi am avut în teatrul german o revoluţie în anii ’60 – ’70, dar asta n-a avut vreo influenţă asupra politicii de rahat pe care încă o avem în ţară.  Teatrul nu poate schimba lumea.  Iar eu nici măcar n-aş spune că fac teatru politic. Tratez teme politice în spectacolele mele câteodată, dar ele sunt bazate pe ceea ce observ în jurul meu. Asta îţi poate părea politic ţie sau altor spectatori, dar singurul meu scop este de observa şi de a fi precis în privinţa modului în care trăiesc şi se comportă oamenii astăzi. Acesta e focusul meu, pasiunea mea.

Care au fost efectele acestui teatru (bazat pe observaţie) asupra publicului de la Schaubühne? Cum s-a schimbat publicul în toţi aceşti ani?

image

Publicul nostru s-a schimbat enorm. Trăim un moment de vis, e paradisul pentru noi (râde).Toate spectacolele se joacă cu săli pline şi avem un public foarte tânăr. Ceea ce nu se întâmplă în alte teatre din Germania, nici la Hamburg şi nici la Munchen. E un public internaţional, foarte deschis, nu ca o sectă, un public care a acceptat ceea ce facem, şi asta pentru că Schaubühne nu e teatru al starurilor. Nu ne luăm aşa în serios şi suntem ancoraţi în realitate, şi de aceea  publicul apreciază munca noastră. Ei ştiu că o seară la Schaubühne  presupune un nivel ridicat al calităţii artistice, nu întotdeauna genial, dar niciodată sub un anumit nivel. Aici contează şi caracterul internaţional al producţiilor, în care sunt implicaţi, pe lângă regizori germani, şi regizori străini foarte buni: de la Romeo Castellucci, Rodrigo Garcia şi Katie Mitchell, până la  Alvis Hermanis şi, în curând, Kirill Serebrennikov.  Din punctul meu de vedere, sunt cei mai buni din generaţia noastră.

Cât de accesibile sunt aceste spectacole unui public larg?

Pentru studenţi e foarte ieftin, costă  7 euro un bilet. Iar dacă ai acel card prin care dovedeşti că primeşti ajutor social, poţi găsi bilete şi la 2 euro. Pe de altă parte, avem bilete scumpe de 50 de euro, prin vânzarea cărora le finanţăm pe cele ieftine.

„Să fii activ şi să te implici în mod direct”

Revenind la ce spuneaţi mai devreme, şi anume că teatrul nu poate schimba lumea. Sunt de acord în această privinţă, dar în acelaşi timp tot dv. spuneţi că teatrul poate genera dezbateri, aşa cum s-a întâmplat cu turneul cu „Un duşman al poporului”. Cât de mult contează acest lucru?

Da,  e important să generezi dezbateri, dar nu ştiu nicio revoluţie care să fi fost declanşată de un spectacol de teatru. Cred că oamenii de teatru trebuie să fie oneşti cu ei înşişi şi să admită că nu au un rol atât de important pe cât şi imaginează.  Mă distrează să  văd aici, la festival,  regizori din alte ţări care îşi dau atâta importanţă. Trebuie să recunoască că teatrul nu mai înseamnă mare lucru, e doar o mică nişă într-o lume mare şi complexă.  Fii doar curajos şi acceptă ceea ce eşti. Ceea ce faci este doar teatru! Nimic altceva. Asta vreau să le transmit. Spuneai mai devreme de revoluţia din  teatrul german. A fost o revoluţie în teatru, dar nu şi în politică.  S-a schimbat ceva în politica din Germania? Angela Merkel e încă aici, nu? Facem teatru de atâţia ani, dar tot o avem pe Angela Merkel.

Văzută din exterior - cel puţin din România - politica din Germania apare într-o lumină mai bună decât cum o descrieţi dv.  Mai ales acum după alegerile prezidenţiale de la noi, când s-a vorbit mult despre „eficienţa germană”.

În primul rând, nu cred în ideea de mentalitate naţională şi în stereotipuri de tipul ăsta.  Apropo de noul vostru preşedinte, îţi pot spune că  şi noi avem un preşedinte neamţ în Germania şi tot nu s-a schimbat nimic (râde). Uită-te la ce se întâmplă cu Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, şi la tot scandalul cu LuxLeaks. Şi toţi ăştia vorbesc despre corupţia din România, când ei înşişi sunt corupţi. E ridicol!  Dincolo de asta, pot să zic că singurul  gest politic autentic e acţiunea  politică. Nimic altceva.  Să fii activ şi să te implici în mod direct.

Aţi fost „activ” în tinereţe?

Bineînţeles, am fost foarte implicat. Am făcut  parte chiar şi dintr-o mişcare radicală de stânga, m-am opus grupurilor neo-naziste şi am fost activ în mişcarea antifascistă.  Şi ştiu că doar asta contează. Gata cu vorba, acţionează!  Uită-te la mişcarea Occupy, au reuşit să facă ceva? Absolut nimic. Wall Street e şi mai puternic acum după criză. Trebuie să ne ridicăm în picioare din nou şi să acţionăm, pentru că teatrul n-are cum să ne ajute.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite