Soarta textului de teatru în era postdramatică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Termenul postdramatic care a intrat în vocabularul critic contemporan face carieră şi e justificat de o realitate scenică în care textul de scenă e altceva decât ştiam. Adică nu doar o creaţie literară de sine stătătoare, o construcţie finită, premergătoare montării pe scenă, ci mai degrabă un scenariu de spectacol rezultat din creaţia colectivă a echipei de realizatori condusă de regizor care în anumite cazuri îşi asumă întregul.

De aici şi calitatea de autor de spectacol pe care şi-o arogă mai justificat sau nu, mulţi dintre regizorii de astăzi. Fenomenul e generat de o tot mai intensă implicare a teatrului în cotidian, în problemele societăţii moderne pentru care, uneori, textele scrise ieri, alaltăieri sau chiar azi, nu sunt întotdeauna suficiente (deşi sunt regizori care produc mesaje actuale revigorându-le pe cele ale clasicilor, cum ar fi în celebrele montări Ibsen ale regizorului german Thomas Ostermeier). Pe bună dreptate, aşadar, dramaturgii au intrat în panică, ba chiar şi istoricii de teatru, preocupaţi de soarta patrimoniului literar în materie de dramaturgie. Nu s-ar spune că situaţia e diferită de a deceniilor trecute mai ales că pentru români Caragiale a tranşat dilema când a spus că teatrul nu e literatură. Vizionar si în această privinţă marele comediograf a recunoscut statutul de creator al regizorului dând întregii echipe de realizatori ai spectacolului dreptul la libertate de interpretare. Cu toate acestea, problema rămâne când cu ochii la rafturile bibliotecilor ne întrebăm nu o dată care mai e destinul pieselor de teatru atunci când nu mai ajung pe scenă nici sub formă de scenariu după...

Aceste întrebări vechi ca şi problema le lansează din nou Muzeul Naţional al Literaturii, care, într-un proiect privind valorificarea dramaturgiei postbelice, promite antologarea în vederea propulsării spre scenă a celor mai valoroase creaţii din dramaturgia naţională. Ideea e cu atât mai importantă pentru reevaluarea perioadei comuniste când această literatură jucată sau nu a cunoscut, din cauza cenzurii ideologice, distorsiuni de mesaj sau marginalizări voite( cazul operei lui Lucian Blaga, în integralitatea ei) fapt ce îi face pe mulţi să o considere datată şi în orice caz neavenită repertoriului contemporan. Critici literari şi teatrali alături de regizori şi actori se vor apleca, aşadar, cu atenţie şi interes asupra operei unor autori a căror simplă rostire produce nu doar aşteptare, ci şi emoţie. Primul nume pe această listă e acela al lui Horia Lovinescu, al cărui centenar va fi celebrat în august şi care e fără doar şi poate reprezentantul a ceea ce Camil Petrescu numea teatrul de idei. Ideile sale filosofice, generoase despre viaţă şi moarte (Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă) despre putere (Locţiitorul) sau despre utopii (Paradisul) sunt şi azi valabile, ca şi structura textelor dramatice pe care le-a creat în respect pentru cuvântul scris şi rostit.

Teatrul de imagine, teatrul vizual care domină scena modernă nu exclude în fond cuvântul din teatru şi nici condiţia textului de scenă ca produs literar finit, dar dacă nu vom avea cel puţin curiozitatea să verificăm prin montări oportune valoarea actuală a acestora nu vom ştii niciodată să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi dramaturgului dreptul la reprezentare scenică. Pentru cei care resping în bloc mai ales textele scrise în perioada comunistă e necesară această revizitare critică pentru dovedirea faptului că a existat în istoria recentă a teatrului cel puţin o perioadă fastă, corespunzătoare a ceea ce s-a numit obsedantul deceniu când dramaturgii români au scris sincron cu momentul european al literaturii definit prin existenţialism şi forme noi precum noul roman şi teatrul absurdului. Reprezentanţi iluştri ai acestei etape precum Marin Sorescu, Teodor Mazilu, D.R. Popescu, Ion Băieşu, Mihai Ispirescu, Dumitru Solomon, intens jucaţi atunci în ciuda opreliştilor cenzurii au format batalionul, ariergarda care a rezistat apărând teatrul de ofensiva propagandei. În numele adevărului, aceste valori trebuie repuse în drepturi, iar ceea ce întreprinde prin acest proiect Muzeul Naţional al Literaturii Române e o dată în plus justificat de misiunea patrimonială a acestei instituţii de curând relocată într-un sediu elegant, multifuncţional.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite