Într-un interviu, realizat în 2016, în cabina sa de la Teatrul Bulandra, Victor Rebengiuc mărturisea: „Nu vreau spectatori la moartea mea“. Întotdeauna, am zis că vreau să ies din presă înainte de a trebui vreodată să scriu despre moartea lui Victor Rebengiuc, la propriu.  Şi, sper, să mă ţin de cuvânt. Sunt prea legată de acest actor, după ce am lucrat la monografia "Victor Rebengiuc, Omul si Actorul" (Humanitas, 2008).

Actorul a acceptat provocarea lui Andrei şi Andreea Grosu de a interpreta un personaj, "un rege" care moare pe scenă. Premiera acestui spectacol, de la Sala Mare a Teatrulu Naţional, a fost, în această săptămână, într-un context destul de încărcat, imediat, după ce muriseră două actriţe importante ale teatrului de revistă, Stela Popescu şi Cristina Stamate.

M-am dus să văd, aşadar, cu destule noduri în gât, "Regele moare", spectacolul regizat de Andrei şi Andreea Grosu la Teatrul Naţional. Şi l-am văzut pe Victor Rebengiuc, în rolul Regelui, Bérenger Întâiul, murind la modul figurat, într-un spectacol cu totul copleşitor. 

O ţară (mai mult sau mai puţin) imaginară, o cameră aglomerată, cu toate lucrurile claie peste grămadă, într-un spatiu dreptunghiular, imaginat de scenograful Vladimir Turturică. Un glob luminat albastru se întrevede în întuneric. La începutul spectacolului, un rege şade acoperit, cu o pătură în cap, într-un recamier. Când se ridică, pe Bérenger întâiul îl cam dor şalele şi se cam clatină din încheieturi. Mai apar prima soţie a regelui, Marguerite, apoi a doua soţie, Marie (Ana Ciontea), un doctor (Şerban Pavlu), o servitoare, Juliette (Florentina Ţilea), un guard (Richard Bovnoczki). Textul este foarte poetic tradus de Vlad Russo şi Vlad Zografi.

Am văzut-o şi pe Regina Marguerite, prima soţie a regelui Bérenger Întâiul, interpretată tulburător de Mariana Mihuţ. Ea este spiritul care-l conduce spre moarte şi care îl apară cumva de moarte pe rege. Discursul ei, din final, în semiîntuneric - o nălucă îmbrăcată în negru, călăuzitoare într-o lume a tenebrelor - este cutremurător. Marguerite pare însă că e mai puternică  decât moartea. Înaintează, pe scenă, pas cu pas, lasându-l în spate pe rege, înfruntând, singură, obscuritatea şi umbrele, tocmai pentru a-l proteja pe el, pe rege. Rosteşte clar, rece, cu inflexiuni metalice, replicile lui Ionesco, într-o scenă puternică, poetică care pendulează între blestem şi durere. Mariana Mihuţ îşi prinde, cu o forţă incredibilă, spectatorii, fără putinţă de tăgădă, într-un ritual năucitor. 

"Nu ne întreabă nimeni dacă vrem să ne naştem, aşa cum, nici la final, nu ne va întreba nimeni dacă vrem să murim. Cred că trebuie să învăţăm să ne pregătim pentru acest final. Să învăţăm să murim. Tema e formidabilă, iar piesa copleşitoare prin întrebările esenţiale pe care le ridică, mărturiseşte Marina Mihuţ.

"Vedeţi, autorul nu-şi pierde umorul nici atunci când vorbeşte despre moarte. Aici nu poate fi vorba decât de harul lui Ionesco pentru că nimic nu e mai presus de ceea ce ne propune. Personal nu mi-a fost uşor să duc atâta simţire...Cu fiecare repetiţie am descoperit alte adâncimi ale personajului meu. Sunt fericită, dar foarte emoţionată, că joc într-un spectacol de cursă lungă cu o regie şi o distribuţie de alergători de cursă lungă", subliniază actriţa.

Şi a doua soţie a regelui, Marie, interpretată de Ana Ciontea, are scene puternice, atingând cealaltă polaritate, cea a unei soţii drăgălaşe, supuse, veşnic iubitoare, care îndură tot, care crede tot, care dăruieşte tot, mereu cu zâmbetul pe buze.

"Cred că esenţa personajului meu, Marie, stă în această mărturisire de care sunt absolut subjugată:

Dragostea e nebună. Dacă eşti nebun de dragoste, dacă iubeşti la nebunie, dacă iubeşti absolut, alungi moartea. Dacă mă iubeşti pe mine, dacă iubeşti totul, frica se topeşte.

Probabil trebuie să fii tu însăţi un ocean de iubire ca să faci o asemenea declaraţie. Ca actriţă, e un un privilegiu să explorezi un astfel de univers, punctează Ana Ciontea. 

Decorul are reflexii de compoziţii decorative, semiabstracte şi semifigurative, cu forme geometrice imprecise.

"De ce Berenger e rege? Pentru că omul e rege, rege al unui univers. Fiecare dintre noi este centrul lumii, şi, de fiecare dată, când moare un rege, trăieşte cu sentimentul că lumea întreagă se năruie, dispare o dată cu el. Moartea acestui rege se înfăţişează ca o suită de ceremonii derizorii şi fastuoase în acelaşti timp- fastuoase pentru că sunt tragice. În fapt, sunt etapele agoniei sau, dacă doriţi, etapele renunţării: frică, dorinţă de a supravieţui, tristeţe, nostalgie, amintiri, şi apoi, resemnare. În final, deposedat de toate, abia atunci, pleacă", scria Eugène Ionesco,  în L'avant-scène, în 1967.

La final, spectatorii nu ar fi trebuit să aplaude. Dacă ar fi fost Andrei Şerban prezent, cu siguranţă, i-ar fi oprit, le-ar fi cerut să respecte tăcerea, şi ritualul, şi energiile care se desfac pe scenă, în faţa noastră.

Spectatorii noştri nu au fost însă pregătiţi, la premieră, sa tacă sau să înţeleagă, de fapt, ce se întâmplă dincolo de o cortină iluzorie.

E aproape o impietate să aplauzi la finalul unui asemenea spectacol. 

 

FRAGMENT

Marguerite: Sire, trebuie să vă aducem la cunoştinţă că veţi muri.

Doctorul: Din păcate, Majestate, aşa e.

Regele: Păi, bineînţeles, ştim cu toţii, să-mi aduceţi aminte cănd o să vină vremea.Ce manie ai şi tu, Marguerite, să-mi spui lucruri neplăcute dis-de-dimineaţă.

Doctorul: Majestate, regina Marguerite a spus adevărul, veţi muri.

Regele: Iar? Ce mă tot bateţi la cap! Am să mor, sigur că am să mor. Peste 40 de ani, peste 300 de ani. Mai încolo. Când o să vreau eu, când o să am timp, când am să mă hotărăsc eu (...)

Doctorul :Privind prin luneta care vede dincolo de ziduri şi acoperişuri, zărim un gol pe cer, în locul constelaţiei regale, în registrele universului, Majestatea Sa e trecută în rândul defuncţilor.

Guardul: Regele a murit, trăiască regele!

Marguerite: Idiotule, ţine-ţi gura!

Doctorul: Într-adevăr, e mai mult mort decât viu.

Regele: Nu. Nu vreau să mor. Vă implor, nu mă lăsaţi să mor. Fiţi buni, nu mă lăsaţi să mor, nu vreau.

.............................................

Doctorul: O vom regreta mult pe Majestatea Voastră! O să vă pomenim, vă promitem.

Regele: Nu vreau să mor.

Marie:Vai! Părul i-a albit dintr-o dată. Ridurile i s-au adunat pe frunte, pe chip. A îmbătrânit brusc, cu 14 veacuri.

Doctorul: Repede s-a demodat.

Regele: Regii ar trebui să fie nemuritori.

Marguerite: Au o nemurire provizorie.

Regele: Mi s-a promis că n-am să mor decât atunci când am să hotărăsc eu.

Marguerite: Fiindcă ne-am închipuit c-ai să te hotărăşti mai repede. Ai prins gustul puterii, vrei, nu vrei, trebuie să te hotărăşti.

Regele: De ce m-am mai născut dacă nu era pentru vecie? Părinţi blestemaţi. Ce idee trăsnită, ce glumă proastă! Am venit pe lume acum 5 minute, m-am însurat acum 3 minute.

Marguerite: Adică acum 283 de ani.

Regele: M-am urcat pe tron acum 2 minute şi jumătate.

Marguerite: Au trecut 267 de ani şi 3 luni.

Regele: N-am avut timp nici să zic of!. N-am avut timp să cunosc viaţa.

..................................................

Marie: El era legea, mai presus de legi.

Regele: Nu mai sunt legea. (...) Nu mai sunt deasupra legilor, nu mai sunt deasupra legilor.

Guardul: Regele nu mai e deasupra legilor.

Juliette: Nu mai e deasupra legilor, sărman bătrân.

Regele: (...) Ah, câţi oameni se nasc pe lume în clipa asta, naşteri fără număr...

Marguerite: Nu şi la noi în ţară.

Doctorul: Natalitatea s-a redus la zero.

Juliette: Nu creşte nicio salată, niciun fir de iarbă. (...) Poate că totul va creşte din nou.

Marguerite: Când o să accepte. Fără el.

Regele: Fără mine, fără mine. Or să râdă, or să se îmbuibe, or să tropăie pe mormântul meu. Ca şi când n-aş fi existat. Ah, să vă aduceţi aminte de mine. Să plângeţi, să vă smulgeţi părul din cap. Să fiu pomenit în toate manualele de istorie. Toată lumea să-mi ştie viaţa pe de rost. Cu toţii s-o retrăiască. Elevii şi savanţii să n-aibă alt obiect de studiu decât persoana mea, regatul meu, faptele mele. Toate celelalte cărţi să fie arse, toate statuile dărâmate, iar a mea să fie pusă în toate locurile publice (...) Un singur nume de botez, un singur nume de familie pentru toată lumea. Să-nveţe toţi să citească silabisindu-mi numele: B-e-Be, Berenger. Să fiu în icoane, pe milioanele de cruci din toate bisericile, să se rostească slujbe pentru mine, din trupul şi sângele meu să se împărtăşească toţi... Să fiu pomenit în veacul vecilor...

Juliette: Delirează, doamnă.

Guardul: Majestatea Sa delirează. (Eugène Ionesco: Regele moare)

Angoasa lui crescând cu anii...

„Am fost mereu obsedat de moarte. De la vârsta de patru ani, de când am ştiut că voi muri, angoasa nu m-a mai părăsit. E ca şi cum aş fi înţeles, dintr-odată, că nu era nimic de făcut ca să scapi de ea şi că nu mai era nimic de făcut în viaţă (…). Scriu, de asemenea, pentru a-mi exprima teama de a muri, umilinţa de a muri” (în „Notes şi Contre-Notes”, Gallimard Idées 1966, p.309). Iar în „Journal en Miettes/ Jurnal în fărâme” (Gallimard Idées, 1967, p. 38), face remarca: „Mai ales morţii îi adresez întrebarea „de ce” „cu groază”. Exemplele se numără cu zecile, cu sutele în opera lui.

Angoasa lui crescând cu anii, E. Ionesco îi va scrie însuşi Papei Ioan-Paul al II-lea:„Prea Sfânt Părinte, De ce există Răul? De ce Suferinţa? De ce Moartea?” 

Ioan-Paul al II-lea, cu care mai schimbase alte două scrisori, îi va răspunde: „Papa nu are răspuns la toate”. Răspuns admirabil prin mărturisirea slăbiciunii sale iar nu răspuns de catehism sau de partid (oricare ar fi acela).

Credinţa lui Eugène Ionesco era când Lumină, când destul de apropiată de aceea pe care o descrie Georges Bernanos: „A crede înseamnă a se îndoi 23 de ore, 59 de minute, 59 de secunde, şi a crede o singură secundă”, spune Marie-France Ionesco

“Suntem fericiţi. Au fost nişte luni de lucru de care ne-am bucurat până la ultima sorbire. Regele domnului Ionesco a îngăduit una dintre cele mai frumoase întâlniri pentru noi. Cu oameni de care ne-am îndrăgostit, cu oameni de care eram îndrăgostiţi şi pe care o să-i păstrăm aşa cum ni s-au dat, cu zâmbete, cu frici, bucuroşi, emoţionaţi, netrucaţi. Regina care ne conduce, altă regină tremurândă, doctorul copleşit, guardul neputincios, menajera fragilă şi un rege care moare. Învăţăm de la ei cum se moare. E o poveste cu regi si regine, cu nori şi copaci care cresc din podele, mari inventatori, frici, familie, dar mai ales cu şi despre dragoste”, apreciază Andrei şi Andreea Grosu.

INFO

Regele moare
de Eugène Ionesco

Traducerea: Vlad Russo şi Vlad Zografi
Regia: Andrei şi Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturică
Light design: Chris Jaeger

Distribuţia:

Bérenger întâiul, regele:  Victor Rebengiuc 
Regina Marguerite, prima soţie a regelui Bérenger întâiul:   Mariana Mihuţ
Regina Marie, a doua soţie a regelui Bérenger întâiul :  Ana Ciontea                   
Doctorul, care e şi chirurg, călău, bacteriolog şi astrolog:  Şerban Pavlu
Juliette, servitoare, infirmieră :  Florentina Ţilea                   
Guardul:  Richard Bovnoczki.