Psihoterapeutul Mugur Ciumăgeanu, despre pasiunea sa, teatrul: „Întotdeauna am avut latura asta de voyeur existenţial”

BRD-Groupe Société Générale, partener al Festivalului Ideo Ideis, face cunoscuţi artiştii implicaţi în cadrul evenimentului desfăşurat între 1 şi 9 august, la Alexandria, prin intermediul unui proiect editorial care include o serie de 10 interviuri publicate de adevarul.ro. Astăzi, adevarul.ro continuă seria cu un interviu cu psihologul şi terapeutul Mugur Ciumăgeanu.

Textele, semnate de jurnalista Gabriela Piturlea (Decât O Revistă/ Sub25), sunt publicate şi pe platforma Scena 9, dezvoltată de BRD, pentru a susţine proiectele culturale în care se implică banca.

Ce rol vrei să ai în viaţa pacienţilor tăi?

Lucrul pe care-l aduc eu de cele mai multe ori în discuţie este rolul de oglindă. Eu nu cred că o persoană care face psihoterapie face altceva decât să ajute o persoană să se vadă pe sine însăşi. Îmi propun să nu dau sfaturi şi mă dispreţuiesc atunci când încerc să spun cum ar trebui cineva să-şi trăiască viaţa.

De ce ai ales profesia asta?

Aici e o istorie mai complicată şi evident că intervin nişte tribulaţiuni. Când am făcut Medicina în anii ‘90, mi-am dat seama că nu pot să-mi atribui genul acela de identitate, şi voiam să fac teatru. Eram într-o trupă, mă pregăteam intens şi cumva începeam să-mi construiesc un altfel de eu, până în momentul în care a murit tatăl meu şi, brusc, am rămas fără resurse emoţionale şi orice fel de alte resurse. Şi atunci m-am gândit foarte clar dacă vreau să fac ceea ce mă pregăteam să fac. Eram în penultimul an la Medicină, am dat la Psihologie, am intrat şi, încetul cu încetul, s-a construit o viaţă care m-a adus de la Timişoara la Bucureşti, care m-a împins dintr-un spital de psihiatrie într-un cabinet privat şi, câţiva ani mai târziu, pe la mijlocul anilor 2000, m-am trezit că am ajuns să fac ceea ce-mi propusesem la un moment dat să nu fac, adică meseria tatălui meu.

La teatru ce te atrăgea?

Întotdeauna am avut latura asta de voyeur existenţial. Când eram mic puteam să-mi petrec cel puţin la fel de multe ore uitându-mă cum se joacă copiii, ortacii mei de bloc, comparativ cu orele pe care le petreceam alături de ei. Cred că eu sunt în mare parte un singur ochi care-şi propune să vadă poveşti. M-a atras foarte mult latura voyeuristică a regiei de teatru, că asta-mi propusesem să fac. Partea aceea în care poţi să dai viaţă unor destine pe care să le întrupezi în alte destine şi care să joace în faţa ta.

E ceva ce auzi frecvent la cabinet şi încă te dă pe spate?

Mă dau pe spate şi mă surprind de fiecare dată istoriile legate de abuz, istoriile legate de opresiune între persoane, legate de violenţă. Aici nu am niciun fel de organ imunitar care să spună: „OK, hai să mai ascultăm o poveste”. Mă surprind de asemenea epifaniile şi momentele foarte fericite în viaţa unor persoane, când ei descoperă ceva sau pur şi simplu îşi schimbă destinul sau când se îndrăgostesc.

Ţi s-a întâmplat să vrei să pleci acasă după o şedinţă?

Se întâmplă uneori în timpul unor şedinţe să vreau să-mi dau demisia de la viaţă. Face parte din riscurile meseriei să-ţi vină să-ţi iei bagajele şi să-ţi deschizi un restaurant sau un teatru. Dar ceea ce pot să spun că reprezintă constanta vieţii mele este că de cel puţin şapte ani n-am mai ieşit din cabinet. Şi n-am plecat niciodată acasă, decât când eram foarte obosit.

Au existat situaţii în care pacientul a dezvoltat o relaţie de dependenţă de tine?

Există toate situaţiile din lume şi toate repetiţiile de relaţii extra-terapeutice, pentru că noi suntem obişnuiţi să depindem de ceilalţi, să fuzionăm cu ceilalţi, să-i iubim, să-i abuzăm, să-i urâm; toate lucrurile astea se reproduc în cabinet, şi pentru toate lucrurile astea trebuie cumva să fii pregătit, cu toate că atunci când sunt foarte intense, trăieşti mari surprize.

„Adulţii care lucrează cu adolescenţi trebuie să aibă în ei un adolescent care nu a fost anesteziat de cotidian, ca să poată înţelege de fapt ce se întâmplă cu un adolescent”.  

Îmi poţi da un exemplu de astfel de surpriză?

Nu vreau să sune egoist, dar o s-o spun. Mi-e greu să mă confrunt uneori cu faptul că nu mi se recunoaşte implicarea. Când cineva îmi spune „eşti indiferent faţă de mine” sau „nu-ţi pasă” sau „o faci ca pe-un”, chestia asta mă răneşte foarte tare. Pentru că cred că sunt capabil să depun o parte din mine în fiecare relaţie în care sunt şi nu mă răneşte atât o dramă foarte mare, mai mult mă mobilizează ca să-l ajut pe cel din faţa mea să o depăşească, cât mă poate răni un strop de nerecunoştinţă sau de invizibilizare a mea ca persoană.

Ce le spui oamenilor care aşteaptă sfaturi de la tine şi nu sunt multumiţi doar să se oglindească?

Le spun un lucru foarte simplu, că eu nu dau sfaturi, că sfaturi de obicei dau vecina de pe palier, părinţii binevoitori sau prietenii, la bere. Şi din moment ce ei au ajuns la psihoterapie, înseamnă că soluţia sfaturilor probabil nu a funcţionat la ei. Le explic că reparaţia nu vine prin sfat, ci, de cele mai multe ori, prin felul în care ei îşi construiesc o altă imagine asupra propriului lor sine.

Cum e să lucrezi cu adolescenţi?

Cred că e unul din lucrurile cele mai dificile, pentru că e ca şi cum cineva de pe planeta Pământ şi-ar propune să trateze pe cineva de pe planeta Pluto. Din punctul meu de vedere, adulţii care lucrează cu adolescenţi trebuie să aibă în ei un adolescent care nu a fost anesteziat de cotidian, ca să poată înţelege de fapt ce se întâmplă cu un adolescent. Tot ca o dezvăluire personală, îmi place să lucrez cu adolescenţi, dar în acelaşi timp mă tem că am pierdut contactul cu adolescentul din mine. Am o serie de colegi la a căror formare am participat care sunt specializaţi pe adolescenţă şi pe care-i admir foarte tare, pentru că pe mine, de multe ori, o sesiune cu un adolescent, în rarele momente când îi mai am în cabinet, mă epuizează cât pentru o zi întreagă.

De ce?

Aici vine o întreagă istorie despre ceea ce înseamnă adolescenţa. Din punctul meu de vedere, înseamnă o vârstă care este cumva irepetabilă pentru majoritatea dintre noi la nivelul intensităţii emoţionale pe care o poţi trăi. Studiile neuro-ştiinţifice arată că creierul adolescentului funcţionează altcumva decât creierul adultului, că centrii emoţionali sunt aproape tot timpul în alertă, că entuziasmele lor, durerile lor, remuşcările lor, curiozitatea lor în mod nativ sunt foarte puternice şi cumva ele nu se pot reflecta în experienţa adultului. Din acest punct de vedere, dacă un adolescent îţi spune că se întâmplă ceva şi că pentru el este o dramă, ca adult trebuie să ai o disponibilitate nesfârşită să accepţi ca lucrul acela care ţie ţi se pare minor, anodin este într-adevăr o dramă, tocmai pentru că el o trăieşte cu un aparat emoţional tunat să producă de zece ori mai mult power emoţional decât la un adult.

Şi atunci cum poate să-şi dea seama un părinte când e cazul de mers la psiholog?

Nu poate să-şi dea seama. Una din discuţiile pe care le-am avut cu o prietenă foarte apropiată care avea o fiică adolescentă s-a finalizat cu prietena mea spunând: „domne, ceea ce trebuie eu să înţeleg ca adult este că ea are nişte procese în cap de care nici ea, nici eu nu suntem sută la sută responsabile şi că, timp de patru sau cinci ani, eu trebuie să ascult cuminte şi să nu mă simt atacată de câte ori suntem în conflict sau nu mă înţelege sau nu o înţeleg”. Din punctul ăsta de vedere, adulţii au o grilă foarte firavă şi de proastă calitate în a citi ce este adecvat vârstei, ce este sărit de pe fix. Adolescenţii, de multe ori, tocmai pentru că au această emoţionalitate foarte puternică, îşi asumă riscuri care pentru noi, adulţii, sunt de neconceput. Dacă este s-o iei în felul ăsta, adulţii sunt un popor de laşi care nu-şi recunosc adevăraţii eroi şi adevăraţii pasionali ai umanităţii care sunt adolescenţii. Nu suntem capabili să facem chestia asta. Nu suntem capabili să rezonăm, nu suntem capabili să vibrăm, nu suntem capabili să ne întristăm în acel fel.

Când se pierde asta? Apropo de curajul din adolescenţă şi de toate nebuniile pe care le faci pur şi simplu?

Dacă ar fi să-ţi dau un răspuns dintr-o grilă neuro-ştiinţifică, el se pierde odată ce se maturizează mare parte din sistemele creierului nostru emoţional. Deci undeva între 21 şi 24-25 de ani. În permanenţă rulez o imagine: la întâlnirea de 10 ani de la terminarea facultăţii de medicină, m-am întâlnit cu colegii mei, o trupă destul de veselă şi cheflie în care toţi fuseseră rockeri, alcoolici şi furtunoşi ai anilor 90. Am avut un şoc imens, pentru că am descoperit oameni la costum, cetăţeni respectabili, doctori responsabili care nu mai păstrau nimic din acea trăire furibundă a primilor ani de facultate în care practic tot ce se întâmpla era o încercare de a descătuşa şi mai multe energii, şi mai multă pasiune, şi mai multa implicare. Păstrez imaginea asta a colegilor mei care stăteau cuminţi la o masă, încercând să îngâne câteva din melodiile rock ale tinereţii lor şi care, probabil, erau cu gândul la copii, la pacienţi, la maşina pe care şi-au cumpărat-o sau nu şi-au cumpărat-o. Şi totul la un foc mocnit, de parcă butelia lor dădea ultimele semne cât să mai facă puţină viaţă în ibric şi tot ce fusese zaţul revărsat al adolescenţei practic se carbonizase pe lângă aragaz şi asta era tot ce rămăsese.

„Proiectele în care mă bag întotdeauna reprezintă pentru mine promisiunea unor relaţii care să mă facă să mă îmbogăţesc”

Care a fost ultimul lucru nebunesc, impulsiv pe care l-ai făcut?

Nu mai târziu de vara trecută am închis mai multe capitole de viaţă, mi-am închis şi cabinetul şi am plecat după o persoană care este acum iubita mea, lăsând în urmă foarte multe lucruri pe care am încercat măcar să le clarific sau cumva să le pun punct. Pentru o persoană care a depăşit 40 de ani, e un lucru destul de nebunesc. Timp de o lună, am plecat din Bucureşti într-o altă ţară, într-o altă existenţă, închizându-mi telefonul şi lăsându-mă să-mi trăiesc pasiunea. Dar m-am întors, că asta fac adulţii întotdeauna.

Cum ţi-alegi proiectele în care te bagi? Sunt foarte multe.

Eu sunt în general un individ foarte lacom. Lacom de relaţii şi lacom de contacte. Şi atunci proiectele în care mă bag întotdeauna reprezintă pentru mine promisiunea unor relaţii care să mă facă să mă îmbogăţesc. Plec întotdeauna foarte bogat şi plec întotdeauna cu regretul că nu pot să ţin toate relaţiile vii sau active.

Şi totuşi acumulezi în continuare.

Da, şi ceea ce descopăr e că acele proiecte care-mi creează un surplus de energie şi de îmbogăţire sunt cele cărora le devin fidel. De exemplu, Ideo Ideis, unde am fost prima dată acum patru ani, ca invitat la Seara Povestitorilor, şi unde am fost sedus de ideea de a putea, printr-un sistem piramidă [Mugur ţine un curs de formare de formatori la Ideo], să multiplic un mesaj pe care eu vreau să-l dau adolescenţilor, că e OK să fie aşa nebuni cum sunt.

Apropo de setea adolescenţilor de a încerca lucruri noi, există vreo zonă de interes pe care-ţi doreşti foarte tare să o aprofundezi?

Mi-ar plăcea ca în câţiva ani să-mi modific structura de activitate şi să am acces la adolescenţi într-un fel de jugendarbeit, cum îi spune în germană. Un lucru cu tinerii prin care să-mi pot duce la bun sfârşit două fantasme, cea de psihoterapeut şi cea de regizor, să le pun cap la cap şi să încerc să îndrum adolescenţii. E o fantasmă destul de vagă, mă pasionează adolescenţa, sunt ca un fluture care se învârteşte în jurul felinarului adolescenţei şi care vrea să se ardă puţin de pasiunea de acolo.