Dau seama în cele ce urmează despre două premiere ale Teatrului, simptomatice pentru diversitatea afişului de la „Nottara”

1. Relativităţi scenice

Teatrul „Nottara” şi-a sărbătorit cei 70 de ani de la înfiinţare printr-o săptămână aniversară centrată în principal pe o selecţie de spectacole de natură să ofere o imagine cvasi-completă a fizionomiei sale artistice de astăzi.

Fizionomie complexă şi bogată în care se amestecă atât spectacole al căror rost cert este acela de a demonstra că teatrul de artă nu doar că nu moare, ci, dimpotrivă, dobândeşte noi şi noi forme de exprimare ( să ne gândim doar la montările semnate de Mihai Măniuţiu - Alcool şi Iarna - care au avut premiera la începutul stagiunii), cât şi spectacole teoretic mai puţin sofisticate, îndeobşte, dar nu riguros exact, numite de public. Aşa cum sunt cele cu Opt femei şi Totul e relativ. Reprezentând teatru de bulevard în stare pură, un gen ce are punctul de plecare în aşa-zisele piese bine făcute în mare vogă nu doar în secolul al XIX lea când a fost inventat vodevilul, ci şi pe toată durata secolului al XX lea.


FOTO Ciprian Duica

Dacă Opt femei este un titlu care nu mai are nevoie de nici o prezentare, aproape neexistând Teatru din România care să nu fi reprezentat vreodată celebra comedie poliţistă a lui Robert Thomas, cu totul alta este situaţia piesei Totul e relativ, scrierea din 1967 a dramaturgului britanic Alan Ayckbourn. Care pare să fi fost de abia acum montată pentru întâia oară pe o scenă din România.

Dacă e într-adevăr vorba despre o premieră pe ţară, lucrul mi se pare cel puţin bizar, fie şi numai pentru motivul că dramaturgul nu e deloc necunoscut oamenilor de teatru şi nici publicului din ţara noastră în primul rând datorită celebrului spectacol cu Pluralul englezesc, montat în 1978 la Teatrul Mic de Sanda Manu, cu excepţionala Rodica Tapalagă. Pluralul englezesc pare să fi fost cel mai longeviv spectacol al Teatrului de pe Bulevardul Constantin Mille şi tocmai acest succes cred că s-a aflat la baza deciziei celebrei regizoare de a pune în scenă în 2003, la acelaşi Teatru, Cum iubeşte cealaltă jumătate.


FOTO Ciprian Duica

Iată că acum regizorul Felix Alexa a revenit la Teatrul Nottara, loc unde a cunoscut succesul cu Hora iubirilor, cu punerea în scenă a piesei Totul e relativ. A făcut-o conform unei mărturii ce poate fi citită pe site- ul Teatrului „cu senzaţia că nevoia acută de comedie a publicului, nevoie ce vine din dorinţa de a evada din realitatea înconjurătoare, va fi satisfăcută” şi aceasta fiindcă scrierea lui Peter Ayckbourn are câteva atuuri. Şi anume - şi acum îl rezum pe Felix Alexa - scriitura dramatică ce îmbină armonios replicile hazlii şi situaţiile magistral construite, cinismul profund, umorul negru, relativitatea şi fragilitatea sentimentelor, ambiguitatea relaţiilor generatoare de un comic exploziv.

Fără doar şi poate Felix Alexa are dreptate. Alan Ayckbourn este deţinătorul unei tehnici dramatice fără cusur. Bazată pe amplificarea impecabilă a efectului comic, a răsturnărilor de situaţie, a loviturilor de teatru. Unei consistente succesiuni de scene în doi (fiecare dintre cele patru personaje intră în savuroase coliziuni, confruntări, surprize unul cu celălalt) i se adaugă mai apoi scene în trei sau în patru plus un final deschis. Tuturor acestor progresii sau ridicări la putere, regia lui Felix Alexa le găseşte echivalenţe spectaculare demne de toată stima susţinute ca atare de cei patru actori din distibuţie.


FOTO Ciprian Duica

Nu e mai puţin adevărat însă că piesa suferă de o oarecare datare care nu a fost chiar în totalitate neutralizată nici de regie, nici de cei patru interpreţi. Cu toate că spectacolul dispune de o distribuţie de mâna întâi. Alcătuită din actori unul şi unul din felurite generaţii, aşa cum sunt Constantin Cotimanis (Philip), Catrinel Dumitrescu (Sheila), Gabriel Răuţă (Greg), Raluca Gheorghiu (Ginny).

Excelentă, exact ceea ce trebuie scenografia florală a Andradei Chiriac

Teatrul „Nottara” din Bucureşti- TOTUL E RELATIV de Alan Ayckbourn- Traducerea- Irina Velcescu- Un spectacol de Felix Alexa- Scenografia- Andrada Chiriac- Cu- Constantin Cotimanis, Catrinel Dumitrescu, Gabriel Răuţă, Raluca Gheorghiu- Data reprezentaţiei-21 mai 2017

2. Iubire, alcool, pasiune, crime

„Iubirea la oameni” a intrat în circuitul teatral românesc graţie spectacolului-lectură prezentat în vara anului 2016 în mega-oferta spectaculară a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS). Textul, tradus de Raluca Rădulescu, a fost inclus în antologia aferentă, un remarcabil produs editorial al Festivalului care ar fi foarte bine să fie consultat ceva mai des de regizori şi de secretariatele literare din România.

Sigur, piesa foarte tânărului dramaturg bielarus Dmitri Bogoslavski (nu are decât 32 de ani şi e deja socotit nu o speranţă, ci o certitudine a noii literaturi dramatice scrise în limba rusă) a avut o mare şansă în România. Fiindcă ea nu a fost valorificată scenic doar de Bogdan Sărătean, actor, regizor şi profesor la Secţia de Teatru a Facultăţii de Teatru de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu care a montat-o cu studenţii,(el e cel ce a coordonat spectacolul-lectură de la Sibiu amintit la încputul acestei cronici), ci şi de Vlad Massaci, care a optat pentru respectivul text în vederea unei izbutite colaborări avute cu Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad.

Iubirea la oameni reprezentase însă ”material de lucru” (Doamne, cum sună sintagma asta când vine vorba despre teatru!) şi pentru Laboratorul de Teatru Dens, coordonat vara trecută la Teatrul Nottara de profesorul Oleg Loevski, graţie exemplarei solicitudini a directoarei instituţiei bucureşte, teatrologul Marilena Ţepuş.

Toată povestea, una extrem de dură, de percutantă, de tragică deopotrivă, se petrece într-o iarnă ce parcă nu mai vrea să plece dintr-un sat din Bielarusul de astăzi. Un loc privit drept bizar amestec de atmosferă patriarhală - aici toată lumea cunoaşte pe toată lumea, nu prea există secrete, iar când există ori sunt repede aflate ori le sunt inventate explicaţii - în care locul central este cârciuma la care toată lumea bea orice - votcă, şampanie, bere - şi în care se urzesc intrigi ori se ticluiesc şi se săvârşesc nunţi.

Din satul acela aflat parcă într-o lungă hibernare, loc sufocant, fără istorie, din care cei aflaţi încă în putere se gândesc că ar putea să se salveze mergând la lucru pe un şantier moscovit (piesa are o amprentă cehoviană fină) dispare pe neaşteptate Kolia, soţul Luiskăi, cunoscut pentru performanţele lui bahice şi violenţa aferentă. Violenţa fiind încă o caracteristică a vieţii cotidiene. Şi una dintre temele principale ale piesei. E atât de la ordinea zilei încât şi după îndelungi, cvasi-caraghioase scuze, după o împăcare petrecută la vreo câteva ore după disputa din anterioara seară, totul se strică iarăşi printr-o nouă ceartă violentă. Cearta fiind parcă inclusă printre descriptorii prieteniei.

Dispariţia lui Kolia stârneşte interesul profesional al sergentului Serioja care mai curând se face că anchetează cazul (istoria se va dovedi una absolut monstruoasă, mi se spune că s-ar fi petrecut aievea) fiindcă intereseul profesional nu e pentru Serghei decât prilejul de a se afla cât mai frecvent în anturajul Liuskăi pe care o iubeşte. Şi cu care îl vede căsătorit tot satul. Căsătorie imposibilă sau bizar menage ẚ trois făcut să fie astfel de duhul lui Kolia care nu dă nimănui pace.

Piesa a fost pusă în scenă la Teatrul Nottara de tânăra regizoare Evghenia Berkovici, născută la Leningrad, şcolită la Sankt Petersburg şi la Moscova. Cred că regizoarea şi-a dorit să facă din spectacol altceva decât o pastişă cehoviană, fie ea chiar foarte reuşită. Altceva decât o lamentaţie la prima mână, tradiţională, pe tema complicaţiior iubirii, a nefericirii, a neîmplinirii sentimentale.

A imaginat un fel de show, în multe privinţe apropiat ca formulă stilistică de cele numite hotărât astfel de Radu Afrim. I-a cerut lui Vlad Trifaş să scrie muzica de spectacol, iar aceasta este cântată live nu doar de Vlad Trifaş care îl joacă deopotrivă pe cuceritorul Ciubasov, ci şi de Raluca Jugănaru-Grosu, interpreta Olgăi, de Sorina Ştefănescu, actriţa care o joacă pe Nastia, de Carmen Lopăzan (în alte reprezentaţii ea e interpreta Olgăi) La saxofon cântă, precum o făcea Jimmy Porter, tânărul furios de odinioară, actorul Dani Popescu, interpretul lui Kolia. Există, în consecinţă, pe scenă microfoane la care vorbesc ori fredonează melodii şi alte personaje, aşa cum e, de pildă, Olga Borisova, mama Liuskăi, femeia care nu ştie cum să îşi vadă fiica măritată cu Serioja. O interpretează sigur, în tuşe apăsate, bine plasate, Anca Bejenaru. Olga vrea nu doar să o convingă că trebuie să facă acest pas pe Liuska, admirabil interpretată de Ada Navrot, ci să îl determine să vină cu cererea în căsătorie pe Serioja, pasional, vibrant, în cheie trăirist-tradiţională desenat scenic de Ion Grosu. Parcă în contrapunct cu bărbatul ezitant, nesigur pe propria lui bărbăţie care e Ivan, nuanţat jucat de Sorin Cociş Olga îşi caută o aliată în mult mai temperata mamă a acestuia, Lidia Fiodorovna, ocazie pentru spectatori de a o revedea pe scenă pe minunata Anda Caropol.

Scena finală, concepută ca o fotogramă, ca un stop-cadru concentrează complicaţiile acţiunilor, a planurilor paralele din care e făcută piesa şi care se regăsesc bine evidenţiate în riguroasa gramatică de fapte, de sentimente, de eşecuri din care e compus spectacolul.

Teatrul „Nottara” din Bucureşti- IUBIREA LA OAMENI de Dmitri Bogoslavski- Traducerea-Raluca Rădulescu- Regia-Evghenia Bercovici- Scenografia-Ksenia Sorokina- Muzica- Vlad Trifaş- Cu- Dani Popescu, Ada Navrot, Anca Bejenaru, Ion Grosu, Anda Caropol, Sorin Cociş, Sorina Ştefănescu, Vlad Trifaş, Raluca Jugănaru-Grosu, Carmen Florescu- Data reprezentaţiei- 19 mai 2017