Portretul marelui artist la senectute

Acum 40 de ani, cu alte cuvinte în 1974(!), când izbutisem şi eu să văd tipărit primul roman, ,,Nişte ţărani’’, la aniversarea căruia văd că am privilegiul să fiu martor, critica teatrală căreia m-am dedicat peste un sfert de veac mă ,,consacrase’’ în tripleta Radu Popescu – Dinu Săraru – Valetin Silvestru, cum ne consacraseră pe toţi trei şi primele culegeri de cronici după război.

A fost anul, 1974, când am asistat - şi am scris –la, până azi, cea mai tulburătoare creaţie pe scena Teatrului Naţional I.L.Caragiale, singurul spectacol care m-a făcut gelos pe direcţia lui Radu Beligan ,,Danton’’, în regia lui Horea Popescu. Era un spectacol, cum scriam şi atunci, care începea în strada Tudor Arghezi, din apropierea benzinăriei de pe acea stradă, şi se continua şi se petrecea până în pragul Bulevardului Bălcescu din Piaţa Universităţii!

A fost şi a rămas cea mai desfăşurată reprezentaţie din teatrul românesc, clădirea întreagă a actualului Teatru Naţional devenise cupola scenei mari de astăzi, într-o viziune regizoral-scenografică absolut covârşitoare. A fost şi vârful creaţiei regizorului Horea Popescu, mare regizor, care de-a lungul întregii sale cariere a apelat la reprezentaţii desfăşurate homeric.

Se juca pentru prima dată, şi este meritul lui Radu Beligan, ,,Danton’’ de Camil Petrescu, după o tentativă radiofonică inspirată, dar fără faţă, fără imagine, când îţi puteai permite să visezi şi să-ţi imaginezi un spaţiu scenic ca acela care te subjuga în reprezentaţia de la Teatrul Naţional I.L.Caragiale.

Trebuie să spun că am suferit, împătimit de Camil Petrescu cum am fost şi cum sunt până azi, ca şi de Albert Camus, am suferit, repet că scriitorul român de teatru care a văzut idei, n-a mai putut fi prezent la reprezentarea piesei iubită atât de mult.

În sfârşit, spectacolul a prilejuit şi afirmarea strălucită - continui să cred eu azi - a unui mare Actor, Mircea Albulescu, ajuns în ziua de 4 octombrie anul acesta la vârsta de 80 de ani, în plină vigoare, chiar dacă nu şi pe scenă, la Naţional, într-un spectacol pus anume pentru el şi pentru această clipă a lui, într-o premieră pe care o merita cu prisosinţă, el fiind, în viaţă, unul dintre puţinii, cu adevărat, actori din linia întâi a teatrului românesc, alături de Gheorghe Dinică şi Marin Moraru, de Gheorghe Cozorici şi de Damian Crîşmaru, şi de Ovidiu Iuliu Moldovan şi de mai tânărul Costel Constantin, vorbesc, desigur, despre ceea ce eu numesc linia întâi, ce l-a cuprins, fireşte, şi pe Ştefan Iordache.

La masa umbrelor a rămas cel mai bătrân deocamdată, Mircea Albulescu.

          La premieră, mi-am încheiat astfel mărturia de comentator de teatru:

,,Ce mare bucurie pentru un cronicar să poată constata, alături de exigentul public care aplaudă copleşit la final, că teatrul românesc are azi actori atât de dăruiţi şi că acest teatru are, astfel, şansa de a scrie o epocă de aur!’’

A fost atunci, într-adevăr, o epocă teatrală de aur şi nu vom putea să nu regretăm că astăzi un actor cum este Mircea Albulescu, la 80 de ani, nu s-a putut bucura de o atenţie din partea primei scene a ţării, din partea Ministerului Culturii, din partea Guvernului, din partea nimănui din spaţiul cultural românesc, cu excepţia şcolii de teatru unde Mircea Albulescu a fost un strălucit profesor.

Şi-a dat singur, şi a dat prietenilor, o masă la ,,Mareşalul’’ şi a fost îmbrăţişat de confraţi şi de studenţi şi de câţiva spectatori prieteni şi fideli.

Dar să ne întoarcem la marele Actor care s-a dovedit, cum spuneam mai sus, şi un mare profesor şi un poet, dar Poet, şi un prozator şi un eseist şi un comentator săptămânal în cuprinsul unei cronici jurnalistice, şi un admirabil vorbitor, vreau să spun un artist complex în varii domenii ţinând de arta cuvântului şi, în toate, artist.

Doctor în arta actorului, a scris în anii din urmă un studiu–mărturie intitulat ,,Duelul sau Jurnalul actorului care l-a interpretat pe Danton’’, studiu tipărit între copertele unei cărţi în colecţia revistei ,,Clipa’’ a Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală ,,Nişte ţărani’’. Sigur, tirajul cărţii este un tiraj de amante, dar rămâne un document şi ar fi de dorit ca o editură să-l preia şi să-l facă neapărat cunoscut unui număr mai mare de cititori şi, în primul rând, de iubitori ai teatrului şi de studenţi în ale teatrului.

 În acest studiu-mărturie se află un capitol scurt în care Actorul îşi expune procesul creaţiei, pornind de la experienţa realizării rolului Danton: „Cultiv în arta actoricească pe care o grădinăresc cu o deosebită predilecţie, paradoxul. Cred că paradoxul poate avea, atunci când este manevrat cu inteligenţă şi intuiţie scenică aplicată, poate avea, zic, o funcţie magică în arta actorului.

Ori de câte ori mi s-a ivit prilejul – şi mi s-a întâmplat de câteva ori în această jumătate de veac petrecută pe scenă (am început ca ,,grădinar amator’’ prin ’47) – am tentat îngăduinţa Thaliei să-mi ocrotească demersul de a defini stări şi relaţii scenice prin mijloace contrarii accepţiei comune despre chipul lor de a vieţui. De altminteri personajele care se dovedesc capabile să stârnească pasiuni în sufletele actorilor şi să conducă această pasiune către o zonă de cercetare fertilă – pe de o parte a potenţialităţii mai mult sau mai puţin manifeste, consubstanţială structural textului dramatic, iar pe de altă parte a mijloacelor de complexă expresie actoricească – ei bine, într-o asemenea eventualitate, personajele capătă aureola unor personalităţi în economia spectacolului de teatru.

Personajele-personalităţi (atenţie, indiferent de întinderea rolului!) sunt nestematele care înnobilează blazonul omului-actor. Semnele de biruinţă. Standardele spirituale ale histrionului.“

          În cronica din 1974 scriam: ,,Mircea Albulescu – în Danton – un moment de referinţă în teatrul românesc modern. Sîntem într-adevăr datori să aplaudăm fără rezerve această performanţă şi să nu ne zgîrcim la elogii pentru că aşa cum se va vedea în timp, creaţia tînărului, totuşi, actor va fi greu de egalat vreodată. Mircea Albulescu în ,,Danton’’ o creaţie unică, ilustrînd dezlănţuirea unui talent unic.’’

          În cariera mea de critic teatral şi de director de teatre, - ,,Mic’’ şi ,,Teatrul cel Mare’’ – în două cazuri actoriceşti aş fi repetat, cuvânt cu cuvânt, elogiile de mai-nainte. În cazul actorilor Valeria Seciu şi Ştefan Iordache în ,,Maestrul şi Margareta’’ pe scena Teatrului Mic şi, cu aceleaşi cuvinte, aş fi aplaudat-o, cum o fac şi acum, pe Cătălina Buzoianu regizoarea spectacolului, tot la ,,Mic’’, inspirat de romanul ,,Nişte ţărani’’.

          Mircea Albulescu a fost şi rămâne mereu un artist al cetăţii, un personaj al vieţii publice, un bărbat dintre aceia hărăziţi să fie admiraţi şi a fost şi un Crai fericit al Bucureştilor, invidiat, şi orgolios să-i fie alături frumoasele acestui oraş, un profesor iubit de studenţi, un Actor pe care publicul l-a urmat şi îl urmează, pe care îl recunoaşte ca pe un artist al lui, al publicului, bucuros să-l salute pe bărbatul puternic şi luminos şi împătimit de viaţă şi strâns legat, în toată cariera lui, de cauza întreagă a culturii româneşti.

          Iată acum, în încheiere, cum îşi încheie Mircea Albulescu, căruia am avut cinstea să-i semnez şi să-i înmânez, la aniversarea unui veac şi jumătate de la ,,Aprinderea luminilor în Teatrul cel Mare’’, Diploma de Societar de Onoare al Teatrului Naţional I.L.Caragiale, în prezenţa Şefului Statului, care atunci ne onora şi se onora să fie de faţă:

,,Prof.univ.dr. MIRCEA ALBULESCU

SOCIETAR DE ONOARE AL

TEATRULUI NAŢIONAL I.L.CARAGIALE – BUCUREŞTI

Întreaga mea viaţă artistică nu ar fi fost, nu este şi nu va fi (cât va fi fiind), fără truda şi răbdarea dumnezeiască a dascălilor mei:

AURA BUZESCU

BEATE FREDANOV

ION ŞAHIGHIAN

A.POP MARŢIAN

SANDINA STAN

ION COJAR

Tuturor respectuoasă plecăciune.’’