Mâhnirile unui jurat alergat

Era o vreme când îmi doream să fac parte din juriul de nominalizări al „Galelor Uniter“ – care a început ca un program prestigios, de greutate, în lumea teatrului. Astăzi, se pare că experienţa asta nu mai aduce decât mâhniri, frustrări şi oboseală. De ce?

Simplu, pentru că realitatea teatrală s-a schimbat odată cu realitatea însăşi, culturală, socială, alterată fiind de obsesia politicului care produce distorsiuni peste tot. Cu alte cuvinte, viaţa ne pune piedici. Ce mare descoperire! Nu mai e aşteptare şi nici bucurie. Nu prea mai avem chef unii de alţii. Ceea ce altădată era plăcere dezinteresată e înlocuit adesea de obligaţie sau datorie. Lumea e mânată de alte interese decât cele pe care le presupun teatrul, arta în general, iar goana după succes şi bani e mai mare adesea decât satisfacţia de a vedea sau a face un spectacol bun.

Ne-am pierdut idealismul, plăcerea lucrului în sine, dorul şi dragul întâlnirilor, revederilor… Graba ne face mai nepăsători şi intoleranţi, iar la teatru, primul lucru pe care-l auzi la intrare e „cât durează?“. Într-o atmosferă ca aceasta orice meserie se face greu. Cu atât mai mult una în care ai nevoie de disponibilitate, stare, comunicare şi libertate a spiritului. Ca globtrotter într-ale teatrului, pe bune şi nu din fotoliu cum zice un titlu de carte, nu poţi rămâne nepăsător la tabloul dificultăţilor cu care se confruntă în atari condiţii şi instituţiile de spectacol, şi cei care le fac să funcţioneze. Cum să-i mai învinuieşti de haos când ştii cât de greu îşi mai pot planifica activitatea, calendarul spectacolelor. Ce pretenţii să mai ai să fii şi tu ascultat când nicio regulă nu mai stă în picioare în faţa atâtor necunoscute. Prima ţine de mişcarea browniană a actorilor pe întinderea ţării, ei fiind acum din ce în ce mai mulţi şi obligaţi să accepte roluri în teatre situate uneori la mari distanţe. Pentru carieră, dar şi pentru bani, ştiut fiind ce onorarii se practică în domeniu. Cei cu statut de vedetă sunt pe de altă parte curtaţi, iar ca invitat într-un spectacol un actor cu nume pune el condiţiile.

Între teatrele-mamă şi scenele de împrumut se instalează astfel  un du-te –vino destabilizator, deşi indispensabil reţetelor, care face însă greu funcţională previziunea. Mai sunt şi ciubucurile de care sunt responsabili impresarii de ocazie care, deşi poluează piaţa cu produse subculturale, au rolul lor la întregirea venitului multora dintre beneficiari, chiar dacă perturbă buna funcţionare a sistemului. Dar independenţii? Dar teatrele particulare? Se poate fără ei? Când , unde, cum pot fi găsiţi, văzuţi, aleşi, e cam după ureche. Nu-i de mirare aşa, dar că planificarea deplasărilor prin ţară ale unui juriu cu sarcini de selecţie devine o problemă şi se transformă adesea într-o fugăreală neconformă scopurilor şi intereselor criticului. Nu se poate planifica timp de o lună un spectacol pentru că actorul X nu e disponibil, iar când se anunţă pe afiş, ar trebui să fii în altă parte. Nu se poate vedea un spectacol decât în zile anume pentru că teatrul împarte scena cu Opera sau cu un alt teatru. Nu sunt suficienţi maşinişti ca să monteze şi demonteze decorul, dacă acest lucru ar trebui grăbit şi, în fine, nu se pot face planificări coordonate la teatrele din aceeaşi localitate (să nu mai vorbim de zone) pentru că acestea nu prea ştiu unele de altele (asta ţine de oameni).

Şi atunci ce rămâne să faci tu, selecţioner cu agenda în mână, luând în calcul şi soarta călătorului în ţara asta fără trenuri de viteză, autostrăzi sau avioane accesibile. Să te mulţumeşti cu ce se poate şi cu ce ţine de tine, dar mai ales să nu-ţi faci sânge rău când, dintr-un colţ de ţară, se mai aude câte un glas de nemulţumit. Nici al tău nu e prea vesel, dar trebuie să înveţi să vezi partea plină a pahartului. Să profiţi, adică, de spectacolele bune, să accepţi pe cât posibil oferta acelor teatre care, conştiente fiind de situaţie, organizează microstagiuni, dându-ţi ocazia să vezi grupate spectacolele unei întregi stagiuni, chiar dacă agenda criticului nu e întotdeauna aceeaşi cu a teatrului.

Să te muţi, cu alte cuvinte, cu arme şi bagaje în localitatea X, înghiţind pe nemestecate marfa ofertită, dar să speri în continuare că vei găsi ceva relevant, demn de un palmares, pentru care te-ai pus pe drumuri. Uneori, destinul zbuciumat al unor spectacole le afectează chiar calitatea, făcând ca ceea ce a fost la premieră să nu mai semene cu spectacolul N pentru care ai bătut ţara. Niciun spectacol nu e egal cu el însuşi, acesta fiind şi farmecul artei vii a teatrului, dar aceste răsturnări sau diferenţe majore nu prea sunt în regulă. Să, să, să...

Şi vine ziua socotelilor când constaţi că, de pe lista ta, lipsesc multe locuri, nume, realizări, în care sperai. Că ai adunat în schimb oboseli inutile. Că selecţia ta va fi fatalmente lacunară, ca şi a colegilor cu care prea rar ai avut ocazia să fii în acelaşi tren sau avion. Că nici măcar subiectiv nu-ţi mai permiţi să fii, copleşit de atâtea condiţionări. Neîndoielnic, imaginea extinsă şi fără contururi clare a teatrului de azi nu mai încape într-un palmares conceput cu multă vreme în urmă. Neîndoielnic sunt necesare ajustări ale regulilor de ambele părţi (organizator şi ofertant) pentru ca acest frumos şi necesar proiect să fie la fel de iubit.